Putem foarte bine să gândim și să cunoaștem fără trecut și fără viitor. Dar putem oare să detașăm serile actorului din noi, de scena pe care picură, pe limba și buzele celui ales, o rană suavă ca o miere dulce? Cât e de firesc, vă întreb, să cuprinzi cu mintea nemăsuratul ? Actorul e o ființă care trădează istoria generală, el trăiește prin întruchipări succesive și se identifică pe rând cu nenumărate existențe umane. Mircea ELIADE… Actorul suferă întocmai ca în viață. Dacă e un actor foarte bun… Prin repetiție și retrăire, el săvârșește, în fiecare seară, un ritual și trăiește ieșirea din spectacol ca pe un șoc, ca pe o revenire la condiția de om, devenind un mesager conștient de libertatea lui individuală. Personajul lui nu pune limite timpului, numai muritorul face asta.Viața e o convertire fără sfârșit a prezentului din noi, iar marea încercare este să ajungi până în pragul mântuirii. Ar trebui să provocăm ceva în inima celuilalt, pentru a ajunge la pacea sufletului, să ne amintim despre binele din jurul nostru și să-l privim cu uimire pe actorul care creează, pentru noi, o altă lume decât aceea din care am venit în sala scufundată în penumbră.
S-au stins luminile în sală, ultimele șoapte ale spectatorilor s-au pierdut în pereții acoperiți de catifeaua maronie, iar proiectoarele mari se auzeau torcând monoton deasupra scenei.
În urmă cu mai mult de zece ani, cel mai tânăr teatru din România – TONY BULANDRA de la Târgoviște – construia o imagine surprinzătoare pentru viața culturală a unei țări prăfuite și îngândurate. Un manager cultural excepțional, regizorul Mihai Constantin RANIN, aducea în umbra castanilor de pe Bulevardul Gării proiectul ambițios al unei renașteri morale și nu numai. Criticul Ion PARHON a scris atunci că „în atmosfera proaspătă, elegantă și de bun gust, datorată în mare parte eforturilor directorului său”, pe scena noului teatru s-au pus accente de mari premiere, care s-ar fi putut petrece „la orice teatru de pe fața scenei românești”.
Au urmat câțiva ani de „miraj târgoviștean”, am văzut spectacole valoroase, a apărut un public cald și cultivat, soseau din capitală autocare cu iubitori de teatru interesați de „epoca RANIN la BULANDRA târgovișteană”. Cum în lumea noastră lucrurile bune nu sunt făcute să dureze, minți meschine ale politicii locale au întrerupt, brutal și ignorant, o construcție ridicată cu trudă și pricepere… Teatrul nostru a intrat în conversații somnoroase, cu pleoapele spectatorilor acoperite de imagini uitate deja.
Și totuși, un alt început… Duminică, 16 martie 2014… Sala mare a teatrului a fost, iarăși, în așteptarea evenimentelor de altădată. S-a reluat montarea din urmă cu zece ani, BACHANTELE, după EURIPIDE, în regia lui Mihai MĂNIUȚIU. E prea mult divertisment jalnic în jurul nostru, spunea regizorul, așa că m-am întors la începuturi, când țineam să fac un teatru al neliniștei pentru cei neliniștiți, un teatru perturbator. E lumea creată de un mare regizor și, mai ales, credința lui într-un principiu, într-o idee și în oameni. Regizorul mai vorbea și despre nașterea violentă și din violență a oricărei religii, iar BACHANTELE, în viziunea lui, e o poveste despre chinurile facerii unei noi religii.
Corneliu JIPA, TIRESIAS, după mulți ani, dincolo de gardul uriaș din sârmă, care desparte scena de spectatori… În sală, lipiți de scaune, spectatorii respirau sacadat. Să-L vezi pe Dumnezeu în sclipirea unei picături de rouă nu e imposibil. Atât le cerea actorul din mijlocul scenei goale și ar mai fi vrut să le spună că nu e rău, dar nu e chiar o fericire. Lui, actorului spre care se îndreptau toate privirile din sala cotropită de căldură, dintre toate darurile de pe lume i-a fost dat acela de a povesti. Aici e viața, frumoasă și bolnavă în același timp, tandră și cinică, priviți în jurul vostru, trebuie să-l credeți, totul se întâmplă doar la timpul prezent, celulele creierului mor progresiv, la fiecare frază pe care o rostim și cu care, ceilalți, ne pun pe gânduri. În tăcere, spectatorii așteptau să se termine muzica scursă spre ei, din pereții sălii, iar actorul aștepta și el restul cuvintelor. .
Ce se întâmplă în BACHANTELE ? Mihai MĂNIUȚIU aduce pe scenă sentimentul violenței care se naște din noi și se întoarce în noi. Între scenă și sală este o cortină din sârmă și sunt căteva păpuși agățate în interiorul scenei. Intră bacantele… Zeul DIONYSOS, însoțit de alaiul de bacante, vine la Teba pentru a întemeia o religie nouă. PENTEU, tânărul basileu al Tebei, interzice orice formă a acestui cult, iar DIONYSOS, ființa cu trup firav, se va răzbuna… El și bacantele lui, cele „care răcnesc”… Dincolo, regele depersonalizat, prins și pedepsit, cu trupul sfârtecat…
În spatele plasei de sârmă sunt cutii de carton, multe, e un fel de depozit. Printre ele apar zorii unei noi religii, zorii violenței, zorii urletelor care străpung întunericul sălii. Sânge și suc de portocale, care se scurge greu peste trupurile bacantelor…
Ce face regizorul ? Pleacă de la spiritul piesei, de la poveste ( atâta câtă este ) și construiește altceva, iar DIONYSOS apare ca un debil fizic, neputincios și efeminat. Sunt minute întregi de ritual, pe scenă, se rostesc cuvinte puține, gesturile și muzica sunt mult mai importante. Sala e pătrunsă de țipete și dansuri, e un delir, o transă a unor oameni posedați, o sălbăticie de gesturi, toate se adună în ghetoul mărginit de cutiile de carton, care zidesc cetatea învolburată.
Am revăzut toate acestea, cu o distribuție aproape nouă, tinerețea din urmă cu zece ani a actorilor s-a mai topit, dar a rămas entuziasmul, bucuria de a dărui. Iar TIRESIAS, adică Puiu JIPA, domină ca și atunci nebunia de pe scenă. Are energia aceea mai veche, nimic nu pare să se fi schimbat, chiar și noi, spectatorii de azi suntem precum cei care am fost atunci, la premieră.
Drum bun, așadar, noilor provocări pe care MIHAI CONSTANTIN RANIN le readuce la BULANDRA târgovișteană, alungînd stafiile portocalii ale unui trecut atât de apropiat. Vorba filosofului, numai să dureze…
P.S. Și, iată, să vedeți cum e cu recunoașterea valorilor… În GAZETA DÂMBOVIȚEI, din 18 martie 2014, a apărut un fel de articol, pamflet, o însăilare ilogică și fără argumente, numită Oameni de ispravă și… atârnători, semnat de Gabriel PLĂIAȘU. Neliniștit ca o „îmbujorare”, acest bărbat politic dâmbovițean, cu vagi arome liberale, atacă tot ceea ce nu înțelege, așa cum se întâmplă de la o vreme în cetatea noastră strâmbă și prăfuită. E drept, nu e ușor să treci de la magazia cu scule și unelte a unei foste uzine ( meserie nobilă, de altfel…) la teatrul perturbator de conștiințe și la valorile culturale și morale pe care un mare regizor, un intelectual autentic și un artist recunoscut se încăpățânează să le aducă aici, la noi acasă. Cu vorbe „plăieșite”, domnul neliniștit pare un triunghi alungit de umbră. Folosește greu cuvintele, care – de altfel – i se ofilesc pe sub mustață. Bănuiesc că „pamfletul anti-RANIN” a fost scris chiar după seara de teatru de la Casa Sindicatelor ( la zero grade ) invocată de marele bărbat politic, stimulat și de spectacolul ( prost ) pe care l-am văzut, cu ( păcat ! ) un mare actor al scenei românești, Mircea DIACONU. În rest, intuiesc opțiunea liberală a condeierului ocazional. În luna iunie, la Târgoviște, directorul Mihai Constantin RANIN va organiza un eveniment excepțional, Festivalul BABEL. Domnul inginer-pamfletar va prefera, desigur, Târgul de mici și bere de la Fieni. Zic vorbă mare : omul potrivit, la locul potrivit…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul doi…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Wes, maestrul cofetar…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Călătorii, experiențe…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două poeme…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; A murit Stalin…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Abolirea bunului simț…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; De-a valma…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Timpul care ni s-a dat…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Deliciile materiei…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 7 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Unii și alții…
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan Mihai VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; De primăvară…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Arta nu e o meserie…
Facebook
WhatsApp
TikTok
sunt alatyri de Ionut Cristache si ma alatur parerii lui referitoare la actul artistic . Din pacate ,politicul pune in fruntea culturii dimbovitene (exceptie facand maestrul Ranin)directori cu nivel intelectual uman si profesional de cea mai proasta calitate .Maestrul Ranin este director asa cum o cere legea-cu pregatire in domeniul de activitate al institutiei.Asta se intampla cand tratezi fara respect cultura.Doar oamenii de bine doresc pentru ei si comunitatea in care traiesc sa aiba cultura a autentica si sa fie reprezentativi din acest punctv de vedere.