DOAMNE DE EXCEPȚIE: Ileana Bocanciu: “În clasa a VII-a, am organizat prima expediţie în Bucegi, la Padina”

 

MOTTO: “Toate popoarele civilizate au respectat femeia”

 Jean Jacques Rousseau

Gazeta Dâmboviței vă propune în cursul lunii martie, o campanie de imagine dedicată doamnelor care au schimbat fața județului Dâmbovița. Femei remarcabile în domeniile lor de activitate, pentru care trebuie să avem tot respectul și prețuirea, într-o lume dominată de bărbați. Vă invităm să citiți poveștilor lor, în fiecare zi, în Gazeta Dâmboviței. 

 

Pe doamna Ileana Bocanciu o cunosc de câţiva ani şi pot spune că este o femeie puternică, care a făcut cu adevărat performanţă într-o lume dominată de bărbaţi, ajungând să urce pe vârfuri de munte pe care mulţi le admiră doar în fotografii. Şi nu este singurul lucru cu care Ileana Bocanciu  a dovedit că este o femeie puternică. Vă las să descoperiţi mai multe despre o doamnă de excepţie în următorul interviu:

 

Rep: Cum a fost copilăria dumneavoastră?

IB: Am fost un copil fericit. Până pe la cinci ani, am crescut la bunica la Moţăieni. Nu degeaba se spune uneori, că cea mai frumoasă perioadă a vieţii este copilăria. Eram prietenă cu toate orătăniile din curte, care îmi mâncau din palmă şi eram fascinată de rândunele şi de ciocănitori. Aş fi stat ore întregi să mă uit la ele. Cea mai mare teamă a mea era dihorul…

Apoi, când am intrat la şcoală, am crescut „cu cheia de gât”, ca mulţi alţi copii din generaţia mea. Am avut o mare libertate, dar ştiam clar că unele lucruri nu aveam voie să le fac.

Rep: Aţi fost un copil cuminte sau rebel?

IB: Pe vremea aia nu se punea atât de mult problema asta… Copiii erau copii, se jucau între ei, se certau sau se împăcau, mai cuminţi sau mai rebeli. Nimeni nu prea ţinea cont de treaba asta, până când te auzeai strigat, cu glas pătrunzător, să mergi la culcare! Chiar dacă eram considerată o fată „liniştită”, ţin minte, totuşi, că multe drăcii porneau la iniţiativa mea: ne jucam de-a indienii pe dealuri, de uitam să mai venim acasă, construiam case în copaci, făceam experimente cu termometrul în cuptor sau cu oul în aspirator. Am fost totuşi un copil foarte cuminte… Niciodată nu am avut mâini sau picioare rupte, am inundat casa o singură dată, am pierdut cheia doar de vreo două ori, am fost la furat de mere, pere, prune sau ce se mai găsea prin grădini, numai de vreo trei ori, de câteva ori am fugit de la practică, odată ajungând de pe izlazul unde împrăştiam îngrăşăminte, tocmai la Cabana Bolboci…

Rep: Cum aţi ajuns să fiţi un adevărat temerar al muntelui? De unde pasiunea aceasta transformată într-un mod de viaţă?

IB: Părinţii mei mergeau la munte. Atunci, mersul la munte era ceva normal. Nu se făceau ca acum „grătare”, ci oamenii iubeau muntele pentru ceea ce reprezintă el: natură, măreţie, frumuseţe, relaxare. Am fost prima dată la Cabana Babele cu ai mei, când eram foarte mică. Îmi amintesc cum am dormit pe două scaune tapiţate, puse unul lângă altul. Vântul sălbatic de pe platoul Bucegilor, este una dintre cele mai vechi amintiri ale mele. În clasa a VII-a, am organizat prima expediţie în Bucegi, la Padina. Cireşarii erau prin cărţi, noi eram „de-adevăratelea”!

În copilărie sau adolescenţă, credeam că pasiunea pentru munte va fi doar trecătoare şi odată cu vârsta îmi va trece. Dar pe la 20 de ani, am descoperit Asociaţia de Turism Chindia şi prin ea, o mulţime de „oameni mari”, care aveau aceeaşi pasiune. Am crescut şi am învăţat multe lucruri alături de ei, pentru ca la rândul meu să-i învăţ apoi pe alţii. Pe 8 martie 2014, s-au împlinit 25 de ani de când viaţa mea s-a împletit într-un mod sau altul, cu viaţa acestei organizaţii. Am călătorit mult, am aflat o grămadă de lucruri despre lume, despre viaţă şi mai ales despre mine. Am învăţat să-mi depăşesc limitele, să-mi înving temerile sau uneori, să-mi temperez avântul…

Rep: Aţi reuşit să ajungeţi şi în Antarctica şi, de curând, aţi publicat şi o carte despre această experienţă. Ce înseamnă aceste lucruri pentru dumneavoastră?

IB: Am ajuns pe continentul alb în 2006, într-o expediţie grea, care a durat 70 de zile. La întoarcere, mi-am promis că voi scrie punctul meu de vedere, despre această aventură… Cartea am extras-o din sufletul meu, pagină cu pagină şi am reuşit să o public abia după opt ani şi după multe îndoieli. Am scos un tiraj mic, de doar 500 de exemplare, cu teama că nu se va vinde. Dar această temere s-a dovedit a fi neîntemeiată. În doar două săptămâni de la lansare, s-au vândut deja 150 de exemplare, iar reacţiile cititorilor sunt dincolo de orice aşteptări.

Rep: Ştiu că aţi format şi formaţi permanent copii, în direcţia iubirii pentru natură şi a educaţiei ecologice. Sunt dornici cei mici să înveţe despre acest segment al educaţiei, dacă îl putem numi aşa? 

IB: În anul 2008, am intrat cu Centrul Local „Naparis”, în marea familie a cercetăşiei, care numără peste 31 de milioane de membri, în toată lumea. Alături de copiii noştri, am retrăit copilăria, ne-am pus eşarfele şi am strigat „Gata oricând!”. Cercetăşia este educaţie pentru viaţă, este drumul către mai bine, mai frumos şi mai înalt. Este obligaţia pe care ne-o luăm, de a lăsa lumea un pic mai bună decât am găsit-o.

Iar în 2010, am înfiinţat Asociaţia Ecologică Floare de Colţ, organizaţie cu care lucrăm în special pe proiecte, pentru că fără resurse, oricâtă bunăvoinţă şi disponibilitate am avea, mare lucru nu se poate face. La taberele organizate de noi până acum, în cei patru ani de activitate, au participat 2334 de persoane, copii, tineri, părinţi, profesori sau monitori. De fiecare dată ne străduim să transmitem şi participanţilor dragostea şi respectul pentru natură şi în special pentru munte. De cele mai multe ori reuşim, pentru că mulţi tineri dintre cei care au mers împreună cu noi, „iau microbul” şi vor să revină, sau continuă să meargă la munte, cu alte cluburi sau organizaţii, în localităţile unde îşi continuă studiile.

Rep: Aţi mai profesat şi în alte domenii?

IB: În tinereţe, mulţi ani am fost desenator tehnic, apoi am lucrat într-un laborator de cercetare. Pe lângă faptul că am înţeles ce înseamnă un proces de producţie, am căpătat o mare atenţie pentru detaliu şi am înţeles că rezultatele vin uneori, doar după multe încercări şi o muncă asiduă şi migăloasă. Câţi dintre noi ne imaginăm, atunci când aruncăm cu indiferenţă un ambalaj aluminizat, câtă energie, imaginaţie şi resurse se cheltuiesc pentru producerea lui?

Mai târziu am lucrat la Direcţia pentru Tineret, ca referent de turism. Printre altele, lucram cu copiii şi tinerii în tabere la munte, adică făceam exact ceea ce îmi place mai mult. Din păcate, postul meu s-a desfiinţat, aşa că mi-am continuat munca în acest domeniu, cu Asociaţia Ecologică Floare de Colţ. Multă lume mă întreabă de ce nu intru în învăţământ, fiind de formaţie geograf. Dar lucrez prea mult cu şcolile şi cu cadrele didactice, pentru a nu observa că uneori, se pune un preţ mult mai mare pe întocmirea hârtiilor, decât pe instruirea concretă. Mulţi copii ies din şcoală fără să ştie lucruri elementare despre viaţă. Unii sunt crescuţi ca plantele în seră. Sunt îndopaţi cu informaţii, uneori sterile, dar nu au văzut în viaţa lor o căpiţă de fân, dar să mai doarmă în cort sau să se descurce după ce s-au rătăcit în pădure…

Rep: Copiii dumneavoastră moştenesc pasiunea pentru munte?

IB: Copiii noştri au mers de foarte mici la munte. Nu e vorba dacă moştenesc sau nu această pasiune. E un mod de viaţă cu care ei sunt deja obişnuiţi. Acum sunt mari şi ne ajută la treabă, când organizăm tabere şi chiar dacă nu vor face din asta pasiunea vieţii lor, cu siguranţă ei ştiu despre ce e vorba în problemă. N-am grijă că nu s-ar descurca din acest punct de vedere. Cunosc dealurile mai bine ca mine, chinuind toate lianele din pădure pentru a-şi face leagăne, dorm în cort în grădină de plăcere, urcă pe Colţii Morarului sau pe Moldoveanu fără comentarii, dacă asta avem în program.

Rep: Până când vă vedeţi făcând ceea ce faceţi acum?

IB: Am prieteni care nu mai sunt la prima tinereţe şi continuă să meargă pe munte, cu aceeaşi pasiune. Poate că pasul ne va fi mai domol (oricum eu am mers întotdeauna încet la deal!), dar atâta timp cât mintea ne va rămâne limpede şi spiritul tânăr, nu ştiu de ce ne-am opri. Niculae Baticu, unul dintre primii oameni care au făcut alpinism în România, mi-a fost profesor în 1991 la o şcoală de iniţiere, când avea 82 de ani. Tare multe lucruri am învăţat atunci, la Refugiul Coştila şi tare dragă îmi este amintirea lui…

Rep: Ce altceva credeţi că vi s-ar fi potrivit să faceţi?

Pot să cos la maşină, pot să pun gresie sau tablă pe casă, pot să pictez sau să scriu o carte dacă e nevoie. Dar cred că orice altceva aş fi făcut, nu mă văd departe de natură, de munţi, de oameni, de prieteni.

Rep: Cum este Ileana Bocanciu ca fiică, soţie, mamă şi femeie?

IB: Sunt singurul copil la părinţi. De aceea am fost pentru ei mai mereu, „prioritatea zero”, fără să fac însă, abuz de asta. Ca soţie, sunt complet atipică, dar am noroc de un soţ de nota zece, care mă înţelege… Ca mamă, mi-am dorit mereu să nu am o „prioritate zero”, aşa că am făcut doi copii. Nu mă consider o mamă grozavă dar mă străduiesc să fiu măcar una suportabilă! Ca femeie, pot fi invizibilă sau fascinantă. Depinde de împrejurări!

Rep: Aţi avut sau aveţi vreun model în viaţă sau pe cineva pe care să admiraţi?

IB: Măi, am 45 de ani! Au fost şi sunt foarte mulţi oameni în viaţa mea pe care-i admir sau care mi-au fost modele. La şcoala generală am avut un profesor de matematică nemaipomenit. De la el am deprins şi primele taine ale aparatului de fotografiat. Dar de atunci a trecut foarte mult timp… La sfârşitul fiecărui an, îmi fac bilanţul. Şi după ce trag line, văd câti OAMENI noi am cunoscut în acel an. Şi dacă bilanţul e pe plus, pentru mine e o mare satisfacţie!

Rep: Care au fost cele mai frumoase momente din toată activitatea dumneavoastră de până acum?

IB: Oho… Sunt foarte multe momente frumoase dar vă amintesc doar: organizarea acţiunii „Remember”, la 30 de ani de activitate a Asociaţiei de Turism Chindia, locul întâi pe ţară cu patrula de cercetaşi Coresi, din 51 de patrule, la concursul „Trofeul celor şase căi”, câştigarea premiului „O societate verde – o societate curată”, cu Asociaţia Ecologică Floare de Colţ, iar, acum de curând, lansarea cărţii „Antarctica, un colţ de rai” cu sala neîncăpătoare şi teama că nu-mi vor ajunge cărţile, sosite de la Bucureşti, cu primul transport.

Rep: Aţi avut vreun moment în care aţi vrut să renunţaţi la ceea ce faceţi?

IB: Ca mulţi alţi români, am avut şi eu gândul plecării din ţară. Poate că dacă aş fi părăsit România, nu aş mai fi făcut aceleaşi lucruri şi aş fi devenit şi eu un robot ascultător şi supus, unui sistem trainic aşezat. Dar dacă plecăm cu toţii, în ţara asta cine mai rămâne? Cu cine ne lăsăm părinţii, munţii şi mormintele?

Rep: Ce alte lucruri v-ar mai pasiona?

IB: Aş vrea să-mi fac mai mult timp pentru a picta. La fel, mi-ar plăcea să fac oale de lut sau să construiesc o vioară de la cap la cap. De asemenea, aş vrea să dau lemnului formă, cu dalta. Poze fac destule, dar cred că ar trebui să mai fac şi câte o fotografie, din când în când. Îngrijitul căpşunilor din grădină încă mă deconectează de la orice problemă, iar înotul, recunosc că îmi cam lipseşte în ultima vreme.

foto: Arhivă personală Ileana Bocanciu

Citește și

DOAMNE DE EXCEPŢIE: Mihaela Zegheru ridică decorarea torturilor la rang de artă

DOAMNE DE EXCEPŢIE: Pictez Pereţi, artista care transformă pereţii în scene de poveste

DOAMNE DE EXCEPŢIE: Geta Ilie, infirmiera cu mâini “de aur”, pentru care munca înobilează sub orice formă

DOAMNE DE EXCEPȚIE: Ruxandra Pașcanu, medicul care le redă tinerețea femeilor

DOAMNE DE EXCEPȚIE: Gabriela Istrate – Povestea unui dascăl dedicat în totalitate elevilor

DOAMNE DE EXCEPŢIE: Teodora Anghelescu, primăriţa care dovedeşte că femeile au un cuvânt de spus în administraţie

DOAMNE DE EXCEPŢIE: Maria Cârneci, o artistă desăvârşită, cu origini dâmboviţene

 


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro