În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
1. Un acrostih cvadruplu pentru Ildikó
Tălmăciri
1.
CHARLES D’ORLÉANS
Baladă
Ajuns-a,-n Ţara-Frâncă, veste
Cum că aş fi murit. E drept
Că nu îndurerându-i peste
Poate pre cei ce pe nedrept
Mă duşmănesc. Iar ceilalţi, drept
Iubindu-mă, şi de la sine,
S-ar fi mâhnit să nu mai fiu.
Aflaţi cu toţii de la mine
Că şoricelu-i încă viu.
Har Domnului, nu-mi joacă feste
Nici sănătatea. Şi aştept
Ca pacea (care-n somn lung este,
Pe când războiul e deştept),
Trezindu-se, – inima-n piept
Să ni se veselească,-n fine.
Şi bată-i Domnul şi-al său Fiu
Pe ăi la care nu li-i bine
Că şoricelu-i încă viu.
Aşijderi îs, vă intre-n ţeste,
În faptul Primăverii. Drept
Este că Toamna, într-aceste,
Vine să-şi ceară propriu-i drept;
Dar nu-i deschid, nici nu mă-ndrept
Spre poarta casei ei. Nu-mi vine
Să-l fac să plângă, nici nu ţiu,
Pe clironomul meu. Ce bine
Că şoricelu-i încă viu.
Nu ţineţi doliu după mine;
Veşmântul sur şi postăviu
E-un chilipir şi-o viaţă ţine…
Da, şoricelu-i încă viu.
2.
GACE BRULÉ
***
Iarna rea, nici gerul nu
Te împiedică să cânţi,
Căci leac, altul, nu ai tu
Care inima-ţi frămânţi
Şi, de lacrimi, nu te zvânţi,
Căci frumoasa care-ţi fu,
Făr’ să-ţi fie, dată-n dar,
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Când văzut-o-ai întâi,
Tocmai când dădeai să pleci,
Nu fusese chip s-amâi
S-o iubeşti atunci şi-n veci,
S-o iubeşti de moarte, deci,
Pe-a de prea frumoasă îi,
Şi-o iubeşti, poate,-n zadar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Drag ţi-i s-o alinţi în gând
Şi s-o chemi cu un suspin
Uiţi, cu toate că plângând,
Că, în carne, ai un spin,
Când aievea şi deplin,
Ţi se-arată surâzând
În privaz ori sub umbrar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Din gând, nu-i chip s-o alungi,
Ci nu ştii dacă şi ea,
Unei dragoste-ndelungi
I-ar răspunde cu a sa;
Ori un altul vrea să-şi ia
De-amorez… Iar eu, atunci
Aş muri de-atât amar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Ce te macină e că-i
Greu să pleci în burgul său
Care-i plin de oameni răi
Ce vă tot vorbesc de rău.
Rămâi locului şi, zău,
Plângi că pân’ la ea n-ai căi,
Ci vămi, numai, şi hotar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
3.
Oscar Wilde
SFINXUL
De mult, în camera mea sumbră,
se uită,-n ceasul prenocturn,
un Sfinx frumos şi taciturn,
la mine,-nvăluit în umbră.
De neatins şi nemişcat, –
nici lunele de-argint, nici sorii,
nicicând, spre seară sau în zorii
de ziuă, nu-l vor fi mişcat.
Din roşu-n sur trec norii, curg
şi curg izvoare-n care luna
răsfrânge-se, – ci el, întruna,
e-acolo,-n zori, ca şi-n amurg.
Alungă zorii neagra stàfie
a nopţii,-n timp ce-acest felin
bizar, cu-un galben opalin
în ochi, stă-ntins pe-un sul de rafie,
desfăşurat… E-un oaspe vechi,
privind pieziş, dar fără teamăt;
mătasea blănii lui – un freamăt
e, între coaste şi urechi.
Ci vino-mi, seneşale, iară,
în braţe, somnolent şi-atât
de nobil şi nehotărât:
semifemeie, semifiară!
O, vino, galeşul meu sfinx
şi-ngăduie-mi, cât un vechi cuplu
alcătuim, să-ţi pipăi suplu’
grumaz cu pete ca de linx
şi ghearele-ţi de fildeş curb…
Sau coada (marea mea ispită!)
ce-ţi şerpuie, ca o aspidă,
pe trup, – în joacă, s-o disturb.