Gata, a venit primăvara! Nu mai e cale de întoarcere, zice Maria. Avem de vreo două săptămâni ghiocei puși într-un strat de mama acum vreo 30 de ani. Iar acum am văzut sub fereastră viorele (violete, cum se spune prin alte părți)
Scriu despre moartea tatei întâmplată cu mulți-mulți ani în urmă. Ca să transform totul, chiar și moartea tatei, într-un univers de cuvinte. E mai ușor așa. Te alină. Căci de asta, cred, citim literatură în primul rând: că, uite, dispărem ca niște umbre, neștiute spectre, iar literatura ne alină oarecum. Așa că citim și, vai Doamne, scriem literatură. Suntem o planetă de scribalăi impenitenți, care persistăm în literatură, cum persistă câinele legat la țăruș în propriu-i rahat. Sigur, o să vă mire că eu, un scriitor, pot scrie așa ceva. Dar așa simt în acest moment – un moment în care resimt, nu știu de ce, o leacă de descurajare în privința literaturii. Dar suntem niște câini speciali. Vrem să transformăm căcatul în rahatlocum. Irezistibilul virus al scrisului! Universul rahatului MEU! Și unii – minune! – reușim. Puțini și rareori.
Cățelușa noastră are un spațiu unde poate dormi și mânca. Anume îi duc mâncare acolo ca s-o învăț. Acolo îi duc și apă. Dar ea vine și doarme făcută colac la ușă: pe ploaie, pe frig, pe gheață. Trebuie s-o pășesc când ies afară. „Dă-te, mă, mai încolo”. Dar ea mârâie fericită: „Las că știu: mă iubește tu”. Și dă din coadă când ne vede. Cum să nu te înduioșeze!
De mâine mă apuc de săpat prin grădină – am verificat, e bine. De-abia aștept să văd cum va reacționa cățelușa Duca. Graurii au venit zilele trecute, ciripeau prin vișini – ei migrează iarna, dar numai până în Delta Dunării. Acum nu-i mai aud. Unde or fi plecat? Motanul nu prea se teme de cățelușă, care îl ia la fugă doar ca să se joace. Ne distrăm cum țopăie în jurul motanului, iar el stă țeapăn ca un gentleman care are de-a face cu un mârlan.
De la o vreme nu-mi mai adun textele literare pe care le scriu ici-șa sau nu mai știu pe unde. Mi se pare fără de folos. În afară că sunt descurajat de unele și altele (despre care nu vreau să scriu pentru că mă enervez), să spun drept: mi-e lene. Mi-ar trebui o secretară pentru asta. Dar criteriile mele de alegere ale unei secretare sunt foarte drastice: în jur de 18 ani, apoi bustul – 90 cm , talia – 65 cm , șoldurile – 95 cm • coapsele – 55 cm • gambele – 33 cm • gleznele – 22 cm și mintea varză.
Este 2.45. Am terminat articolul pentru ZdI (îl începusem după-amiază, dar l-am lăsat să se „refrișeze”). Mai înainte am scris o prezentare la cartea Furtuni a prietenei Eugenia din Spania. Am și trimis-o. Ea mi-a și răspuns pe FB în miez de noapte, mulțumindu-mi. Domle, ce ți-e tehnica asta! Ole! Adevărul e că mi-a ieșit prezentarea. Că dacă nu m-oi lăuda eu… Am „ciocănit” textul vreo trei ore.
Ieri am fost la Geluțu și Adriana, vară-mea. Tocmai în capul satului, sub pădure. Reconfortant. Maria pe drum la întoarcere: „Uite ce frumos e la ei: aproape în pădure, liniște!” „Da, dar nu știu dacă ți-ar conveni: nu ai apă curentă, nu ai gaz, iar când plouă pe drumul ăsta se face o mizerieee, că îți trebuie ciubote de miner”.
Cățelușa Duca se plimbă lătrând în jurul casei cu sentimentul păzitoarei neînfricate. Ies afară: „Taci, măi, c-o trezești pe Maria” „Mmm, îmi răspunde, dar mă enervează javrele astea”. Gata. Mă culc. Uf, la roman n-am scris nimic. Obosit.
Tovarășa B., secretara de partid din comuna în care am lucrat, era de o stupiditate exemplară, ca să zic mai pe ocolite, adică era slăvit de proastă. Era genul de tovarășă cu coc, devotată, energică, care conspecta întotdeauna cu minuție cuvântările Tovarășului „de o excepțională valoare teoretică și practică”, care se entuziasma sincer la felul cum „ne-am prezentat” la ultima fază interjudețeană a „Cântării României” sau la „Antena vă aparține”, care „bifa” toate acțiunile organizate, toate plenarele, toate ședințele, drumețiile tovărășești, etc. Era profesoară de limba română la bază și a povestit la un moment dat în cancelarie foștilor colegi cum a învățat ea matematică cu domnul Boroboață. Deborda de entuziasm, relatând vajnicele metode pedagogice de odinioară, când bunul domn Boroboață o dădea cu capul de tablă. Și atunci am avut o revelație asupra capacităților ei intelectuale, am priceput adică de unde i se trage. Iar când s-a măritat, abia la peste 40 de ani, tot cu un activist, tovarășul Ștefuriuc, se poate spune că a tunat și i-a adunat. S-au potrivit ca tusea și cu junghiul sau ca hadaragul pe pârpâriță, cum se zice la mine în sat (dacă nu știți ce înseamnă, am să vă explic altă dată). Ștefuriuc ăsta dădea niște ordine, că i se dusese vestea dincolo de fruntariile județului. Fiindcă primăvara șoseaua se inunda în urma topirii zăpezii, a ordonat ca zăpada să fie cărată pe deal. Toată iarna au cărat căruțașii zăpada pe vârful dealurilor. Bineînțeles, primăvara zăpada s-a topit și apa a luat-o la vale, că apa îndeobște obișnuiește să curgă la vale, așa că acuma nu se putea merge pe șosea decât cu TAB-ul, transportor amfibiu blindat – o mândrie a tehnicii militare românești, care chiar în perioada aceea a fost lansat… la apă. Am mers și eu cu acest TAB, iar ofițerul de pe blindat mi-a spus că a fost coleg de școală cu tovarășul Ștefuriuc și că ambii au făcut matematica cu bunul domn Boroboață. Aha, m-am iluminat! Și tovarășul Ștefuriuc a fost dat cu capul de tablă.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
