TABLETA DE VINERI – Cornel MĂRCULESCU – Emanoil Gârleanu (1878-1914), locotenentul literaturii românești, cu rădăcini dâmbovițene

Emanoil Gârleanu se naște, la Iași, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878, într-o veche familie de răzeși moldoveni din Gârleni, Bacău. Tatăl, colonelul Emanoil Gârleanu (1846-1918) este fiul serdarului Dincă Gârleanu. Mama, Pulcheria, născută Antipa, de origine greacă, iar prin mamă probabil o Anastasiade, era născută în Târgoviște, plasa Dâmbovița.

În anii copilăriei sale, din nefericire, părinții se despart și se recăsătoresc: mama sa, Pulcheria cu colonelul Ghirulescu, căruia îi dăruiește patru copii, în timp ce Emanoil Gârleanu este lăsat în grija mătușilor Anastasiade din Iași. Aici, urmează între anii 1885-1888 clasele primare la școala publică de băieți nr. 2 din Sărărie, învățând după Povățuitorul copiilor al lui Ion Creangă, atât de cunoscut de Emanoil Gârleanu, după care în 1889, intră la liceul din localitate, unde face numai primele trei clase. Ulterior, doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influența tatălui, precum și faptul că locuind în aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele.

În august 1892, se înscrie în clasa I a Școlii de fii de militari din Iași, unde este coleg cu Eugeniu Botez, viitorul Jean Bart. Din nefericire, la 22 mai 1896, Emanoil Gârleanu rămâne orfan de mamă, care moare de tuberculoză. Din dosarul personal studiat de noi la Arhivele Ministerului Apărării Naţionale – Centrul de Păstrare şi Studierea Arhivelor Militare Piteşti „Radu Rosetti ”, aflăm că, după absolvirea Scolii de fii de militari (1892-1896), pe care a promovat-o cu media 13.23, intră la Școala de artilerie, geniu și marină, cu intenția de a se dedica nauticii, unde învață însă numai un an și trei luni, deoarece la 6 august 1897, prin decizia ministerială nr. 146, Emanoil Gârleanu este declarat repetent. Începând cu 1 octombrie 1897, se înscrie ca elev clasa I la Școala de Infanterie și Cavalerie din Dealu Spirii, deoarece nu se împăca cu matematica necesară ca ofițer de marină, și unde este coleg cu viitorul scriitor Gheorghe Brăescu. Un an mai târziu, trecând în clasa a II-a, este avansat caporal, iar în anul 1899, prin Înaltul Decret Regal nr. 3038, Emanoil Gârleanu primește gradul de sublocotenent de infanterie și este repartizat în regimentul 13 Ștefan cel Mare din Iași, unde în paralel ar fi urmat și cursurile Facultății de Drept, dar fără succes. Din foaia calificativă întocmită de colonelul Luca, comandantul Școlii de Ofițeri, din august 1899, aflăm că Emanoil Gârleanu, „..se deosebește prin inteligență, promovând școala de ofițeri cu media 14.35, clasificându-se pe locul 34/132, că mijloacele sale intelectuale i-ar fi permis mai mult dacă ar fi pus destulă stăruință, că are o cultură generală deosebită și unele însușiri foarte apreciabile pe terenul literar și artistic, dar și că are o sănătate foarte delicată.” În privința stării de sănătate, aflăm din rapoartele medicului școlii, că Emanoil Gârleanu a suferit între 15 octombrie 1899 și 29 iulie 1900, de febră și traheo-faringită, beneficiind de 55 zile concediu medical, conform ordinului ministrului nr. 5905/1900. Fire romantică, delicat și sfios, blând și adesea melancolic, începe să frecventeze cercul scriitorilor din jurul revistei „Arhiva”, condusă de A. D. Xenopol, și cel al ziarului „Evenimentul”, cerând în acest context disponibilizarea, pe care o și primește începând cu 16 septembrie 1900, conform hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 808/1900, precum și în baza Ordinului de Zi nr. 7462/1900 al Corpului IV Armată.

În această perioadă, publică poezia Iubitei și schița Dragul mamei, în revista „Arhiva”, sub pseudonimul Emilgar, pentru a nu fi recunoscut de superiori, care nu priveau cu ochi buni preocupările extra militare ale ofițerilor. Totuși, generalul Leonida Iarca, l-ar fi mutat disciplinar pe cel a cărui concepție era „înainte de orice, voi să fiu literat ori crăp”, în Regimentul Cantemir nr. 12, care își avea garnizoana la Bârlad.

La 2 august 1902, conform unui decret regal, aflăm că sublocotenentul Emanoil Gârleanu se află în stare de disponibilitate, pentru concediu mai mare de 6 luni, dar intră din nou în viața de cazarmă începând din 16 august 1902, așa cum reiese din Monitorul Oficial nr. 105 din 14 august 1902, precum și a ordinului de zi nr. 47 al Corpului IV Armată și a Înaltului Decret Regal nr. 147/1902, mutându-se cu serviciul la Bârlad, la solicitarea unchiului său, maiorul Gheorghe Macri, și unde găsește o atmosferă culturală prielnică preocupărilor sale literare. În toamna anului 1902, Emanoil Gârleanu primește elogii din partea generalului Leon, comandantului Brigăzii XIII Infanterie și a generalului Beller, care îl caracterizau în foile calificative din noiembrie 1902, astfel: „…ca fiind inteligent, își face bine serviciul, trebuie să se pună la curent în aprofunzime privind aplicarea serviciului în campanie, a condus satisfăcător un pluton la manevre și are stofă de a deveni un bun ofițer.” Între timp, în 1904, scoate revista „Făt-Frumos”, care va apărea până în 1906 și apoi în 1909, iar în 1905, Emil Gârleanu publică primul său volum de proză, intitulat Bătrânii – schițe din viața boierilor moldoveni.

Deoarece nu i se aprobase căsătoria, pe motiv că viitoarea soție nu dispunea de dota impusă de regulamentele militare, în anul 1906, Emil Gârleanu demisionează din armată. În acest context, la 1 februarie 1906, Emanoil Garleanu părăsește Bârladul, stabilindu-se la București și dedicându-se în întregime scrierilor literare, iar la 12 februarie 1906, se căsătorește cu Marilena Voinescu. A avut cu ea un singur copil, Rodica, pentru care scriitorul a nutrit o dragoste nemărginită, dedicându-i volumul de schițe Din lumea celor care nu cuvântă. De asemenea, anul 1906 este momentul colaborării lui Emanoil Gârleanu la revista „Neamul românesc”, unde, sprijinit de Nicolae Iorga devine secretar de redacție.

În anul 1907, Emil Gârleanu devine colaborator al revistei bucureștene „Convorbiri critice”, publică de asemenea în „Viața literară și artistică”, „Falanga literară și artistică”, „Universul”, „Tribuna”, „Românul„ și „Luceafărul”, îngrijește și prefațează cartea Poezii a lui Grigore Alexandrescu. La sfârșitul anului 1907, colonelul Cruțescu, comandantul Brigăzii 16 Infanterie, precum și colonelul Petrescu, comandantul Regimentului Suceava nr. 16, considerau că, având în vedere serviciul efectuat ca sublocotenent activ în perioada 1 iulie 1899 – 1 septembrie 1907, precum și a notelor și aprecierilor destul de bune ale șefilor săi ierarhici, Emanoil Gârleanu îndeplinește condițiile cerute de legea de înaintare la gradul de locotenent în rezervă. Un an mai târziu, în 1908, îi apar cărțile Într-o noapte de mai cu ilustrații de A. Satmary și 1877 – Schițe din război, îngrijește și prefațează cartea Iluzii pierdute a lui Mihail Kogălniceanu și traduce Sapho și Nevestele artiștilor, de Alphonse Daudet, O viață, de Guy de Maupassant, Brândușa, de Brieux și Portofoliul, de Mirabeau.

Anul 1909 este deosebit de important pentru activitatea literară a lui Emanoil Gârleanu, când îi apar cărțile Bătrânii – Schițe din viața boierilor moldoveni (ediția a II-a, întregită), Cea dintâi durere (ediția a II-a) și Punga; îngrijește cărțile Poezii, proză, scrisori a lui Costache Negri și Poezii populare de Vasile Alecsandri, revede și republică traducerea lui Ioan Barac, Halima sau o mie și una de nopți, plănuiește studiul Istoria populară a literaturii românești, povestită pentru popor și contribuie substanțial la înființarea Societății Scriitorilor Români.

Parcă anticipând boala ce avea sa-l răpună, în 1910, îi apar cărțile Amintiri și schițe, Din lumea celor care nu cuvântă, Nucul lui Odobac și Trei vedenii (ediția I și a II-a), iar în 1911, Emil Gârleanu este numit director al Teatrului Național din Craiova, în locul lui Isidor Chețeanu (unde îl sprijină pe Liviu Rebreanu), numindu-l secretar literar și traducând piese pentru repertoriul teatrului.

În 1912, Emil Gârleanu simțindu-se rău, își face o radiografie renală, descoperind o tuberculoză renală, în timp ce autoritățile militare, plictisindu-se să-i tot trimită ordine de chemare, îl numesc locotenent în rezervă. Din scurta carieră de militar, Emil Gârleanu își amintea și nutrea un respect deosebit pentru colonelul Teișanu, despre care spunea: „…când scotea sabia și mă uitam în ochii lui, simțeam că m-aș fi dus cu dânsul la capătul lumii.”

Odată cu izbucnirea conflictului între statele balcanice, dorind oarecum să-si onoreze datoria față de țară, pentru campania militară din Bulgaria din 1913, Emil Gârleanu pozează în uniforma militară, deși îi ceruse anterior lui A. De Herz să intervină pentru plasarea sa la biroul de presă, nedorind să participe efectiv la operațiunile militare.

Începutul anului 1914, avea să aducă ultime realizări ale lui Emanoil Gârleanu în domeniul literar și artistic; astfel, la 1 februarie 1914, apare revista „Proza” la Craiova, cu subtitlul Revista bilunară scrisă de Emil Gârleanu, din care apar trei numere, regizează filmul „Cetatea Neamțului” și a scris scenariul pentru filmul „Dragoste la mănăstire”. Simțindu-se tot mai rău, în primăvara lui 1914, Emanoil Gârleanu se internează la Spitalul Colțea unde este operat fără succes, iar ulterior este transferat la Câmpulung în îngrijirea doctorului Nanu Muscel, dar la 2 iulie 1914, se stinge din viață, la doar 36 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București la 7 iulie 1914. Moartea tânărului scriitor, este amplu prezentată în cele mai citite gazete ale vremii, cum ar fi în nr. 43-44 din 20-27 iulie 1914 al revistei Albina. Revistă enciclopedică populară, sau în nr. 28 din 13 iulie 1914, din Universul Literar.