Tableta de miercuri: Pompiliu ALEXANDRU – Golul mental și vidul existențial

Există o carte pe care cred că am mai amintit-o cu alte ocazii – Carlo Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilității umane. Nu reiau decât două idei care gravitează în jurul acestei cărți, scrise cu un umor extraordinar. Prima idee este următoarea: există o preocupare care are o istorie a sa destul de înaintată cu privire la ceea ce noi numim „prostie”. Prostul este și amuzant uneori, dacă nu ar fi chiar periculos pentru existență în general. Treci repede în fața lui de la zâmbet la ură care l-ar șterge definitiv din economia universului. Simți că prostul este nociv absolut, este chiar răul, nedreptatea ontică făcută acestui univers. Unde apare prostul/imbecilul, un vid existențial se produce. Așadar, prostia sau imbecilitatea ne fascinează din punct de vedere științific. De aceea a și scris omul acesta cartea amintită. Chiar face o analiză extrem de interesantă sociologic, dacă nu și psihologic, cu privire la această categorie umană. A doua idee privește formele imbecilității. Poți fi gradual prost sau imbecil. Adică deținem cu toții o anumită doză de imbecilitate. Am fi simpatici dacă aceste doze ar fi într-o cantitate farmaceutică, dar, de fapt, la mulți se manifestă doza aceasta în regimuri industriale. Acum avem de-a face cu o prostie veninoasă. Imbecilul pur este prin definiție veninos, toxic. De aceea el nici nu se vede astfel, precum șarpele care se mușcă de limbă… propriul venin nu-l intoxică. Aceasta ar fi legea pe care eu aș adăuga-o cărții lui Cipolla. Întotdeauna există un imbecil mai mare decât altul, ajungându-se la grade toxice de imbecilitate. Să luăm un exemplu.

            O emisiune la radio – parcă Digi24 – în care oameni din țară primesc un cadou – vreo excursie, bani – dacă povestesc în direct o întâmplare reală din viața lor, care le-a provocat o reacție afectivă plăcută. Adică s-a ajuns la fericire, la râs, la o situație inedită care te-ar fi pus în situația de sublim etc. Încep telefoanele. Un tânăr, Nicu, vine cu imbecilitatea direct în voce. Nu știu cum se face, dar așa cum pe alcoolic îl miroși și îl simți de la o poștă, după cum se mișcă, cum are cearcănele, vocea, tremurul din planetară etc., tot așa cred că poate și imbecilul să fie simțit. Acesta duhnește de la o poștă a plictis. El este golit de gânduri și de orice îndemn de a experimenta ceva. Este într-o stare de lene cronică, o lene existențială, care îl seacă de tot și toate. Vocea îi este căzută și trebuie să-i tragi cuvintele din gură, iar când spune ceva, acel ceva este de o platitudine de te obosește. Împroașcă veninul plictisului în jur! Așa și Nicu al nostru. Vorbește rar, plictisit, trăgând de fiecare cuvânt. Și moderatorii emisiunii radio sunt amabili totuși cu el. Ajung să-i ceară să spună povestea. Și Nicu începe: „Aveam vreo cinci ani, și am mers cu ai mei la mare.” Pauză. Moderatorul: „Așa, hai că începe bine! Unde ați fost?” Nicu: „Ah, nu mai știu, cred că la Eforie, ceva!” „Bun, și ce s-a întâmplat?” Nicu: „Păi… asta e!” Moderatorul: „….”. Celălalt moderator: „Ăăă, adică asta e întâmplarea ta? Interesant! Dar de ce ai vrut să ne-o spui? Ai simțit o emoție deosebită, ceva? Era prima oară când mergeai la mare?” Nicu: „Ah, da. A fost prima oară când am mers la mare. Și am avut așa, o bucurie mare de tot. Căci nu mai văzusem marea, și ardeam de nerăbdare să o văd!” Moderatorul: „Am înțeles. Pentru ține a fost un lucru extrem de emoționant!” Nicu: „Da!”

            Morala: Nicu asculta radioul în fotoliu, în timp ce-și scotea jegul de sub unghii cu scobitoarea pe care se săturase să o molfăie între dinți. Și a auzit provocarea. Și a pus în mișcare mașinăria amintirilor. „Chiar așa, oare ce întâmplare emoționantă am eu? Ce să povestesc eu țării care mă va auzi?” Și a scormonit în minte așa cum scormonea sub unghii. Și a găsit, domne, ca la „madlena” lui Proust ce l-a „ambalat”, i s-a stârnit în amintire un curcubeu de trăiri din copilărie. Ca în desenul animat, Ratatouille, ăla cu șobolanul bucătar-șef (mă rog, mai nou, chef). Știți când evaluatorul hotelurilor și restaurantelor (cu stele Michelin) vine să ia masa în restaurantul unde șobolanul era bucătar? Și i se dă o… tocăniță? Și toți stăteau cu frică pentru că nu poți impresiona un ditamai evaluatorul cu o… tocăniță. Evaluatorul însuși, când a văzut în farfurie o simplă tocăniță, s-a strâmbat. Iar după prima înghițitură, ochii i s-au colorat, un curcubeu de amintiri i-a explodat în minte, văzându-se în copilărie, lângă bunica ce-i gătea mâncarea lui preferată. Așa și Nicu al nostru. A pus imediat mâna pe telefon, a intrat în direct, s-a auzit el de la Sighetu Marmației până la Ciorogârla, iar povestea nemaipomenită a lui a zguduit întreaga națiune. „Ei, v-a plăcut?!” și-a spus în gând Nicu. Nu-i așa că merit premiul cel mare, o excursie în Caraibe?

            V-aș mai spune unde întâlnesc zilnic tipul lui Nicu, dar îmi e rușine. Fiecare individ de genul său este ceva arhetipal și demn de menționat. Este de făcut o lucrare științifică, de aceea încă îl admir pe Cipolla că a avut curajul să atace acest subiect dificil. Acest tip de individ este cel care vrea să învețe, dar lenea, golurile mentale, comportamentale și vidul existențial îl împiedică să facă cel mai mic pas în acest sens. Cu toate astea el nu vede legea sub incidența căreia pică. Și se oțărăște la tine căci îl „subevaluezi”. De exemplu, îi ceri să-ți explice legea nr. 1 a termodinamicii, iar el îți spune că a pus o oală cu apă la încălzit și l-a fript pe degete că nu avea cârpă cu care să ridice oala de pe foc. Când îi spui, amabil, că „ești pe aproape, dar încearcă să folosești termeni științifici, că d-aia ne chinuim de un semestru să studiem într-o școală așa ceva”, el îți trântește: „Ce nu vă convine? Eu am avut o trăire intensă, știu ce e legea termodinamicii, dar nu știu să mă exprim acum, nu știu cum să spun… sunt emotiv!” Iar arhetipul Nicu termină și liceu, și facultate, după care la o masă, undeva, la o nuntă, spune: „Ei, eu am două facultăți, îmi aduc aminte că la aia mi-a picat chiar la un examen legea asta cu termoanemica… i-am făcut praf. Dar prostul și imbecilul ăla de profesor nu a vrut să mă treacă prima oară. Abia în restanță mi-a dat un cinci, deși eu știam din prima despre ce e vorba!”