Tableta de miercuri: Pompiliu ALEXANDRU – China și gândirea politică

Nu, nu este vorba despre China zilelor noastre. Cea care duce o politică interesantă, e adevărat, dar nu constituie subiectul de acum. Este vorba despre China antică și gândirea politică a ei. Ce îmi veni să vorbesc despre asta? Citeam acum ceva vreme ceva legat de Confucius și am ajuns astfel la concepția sa social-politică. Și m-a bușit râsul când am văzut cât de „departe” am ajuns astăzi. Cât de trist a „evoluat” omenirea în timp. Despre ce ar fi vorba?

Știm de la Hegel că istoria ideilor are o istorie aparte față de cea a evenimentelor naturale sau a societăților umane. Uneori suntem sub un sens al unei idei, alteori sub un alt sens al aceleiași idei sau sub o cu totul altă idee. Timpul ne aduce în fața conștiinței sensurile acestea din care ne facem scut și lance pentru a „ataca” realitatea. De exemplu, în perioada Renașterii, un curent puternic dinamiza creația umană: anume ideea că trecutul este depozitarul absolut al valorilor și performanțelor umane. Omul medieval renascentist își caută scopul, salvarea, creația, tocmai în readucerea la suprafață a acestui trecut glorios. Grecia (și Egiptul) sunt reperele absolute în acest sens. Mai târziu, în modernitate/contemporaneitate, când s-a dat numele de „Renaștere” acestei perioade, nu degeaba s-a făcut acest lucru. Astăzi suntem orientați din punct de vedere mental exact într-un sens opus gândirii medievale. Și suntem chiar mândri de acest lucru. Considerăm, în primul rând, că ne aflăm în vârful evoluției, a perfecțiunii ființei umane din întreaga sa istorie. Faptul că te-ai născut în zilele noastre înseamnă că te afli efectiv în vârful piramidei evoluției – ești mai inteligent, mai inventiv, mai moral, sănătos decât au fost predecesorii tăi. Ești culmea acumulărilor înaintașilor tăi care nu au făcut nimic altceva decât să își concentreze puterile în apariția ta. În al doilea rând, vedem ziua de mâine mai bună, depozitară a unui nou care doar că se numește „nou”, este clar mai bun decât ce a fost azi sau ieri. Viitorul este cel care ne fascinează, în care, dacă am putea, ne-ar plăcea să ne proiectăm. Ultimul model de telefon este în mod clar mai bun decât modelul precedent. Ultimul om născut astăzi este mai bun decât cel de ieri. La fel ar sta lucrurile și în ceea ce privește gândirea. Ea s-ar dezvolta continuu, prin acumulări succesive, după ce îndepărtează resturile și gândirea ineficientă. Rămâne doar un filon pur de gândire, care acumulează experiența înaintașilor și o duce mai departe. Totul precum într-o știință exactă unde fiecare mare nume stă pe umerii unui gigant anterior lui, și care vede deci mai departe decât predecesorii. Oare? Așa să stea lucrurile și cu gândirea politică? Sunt nenumărați teoreticieni care ar fi înclinați să spună acest lucru, să-l susțină cu argumente. Trăim, din punct de vedere politic, cea mai interesantă perioadă din istoria omenirii. Politica actuală este de departe cea mai bună. Ea este rezultatul distilării, rafinării, purificării gândirii anterioare. Dar cum arăta această gândire anterioară, supusă erorilor majore?

Să ne deplasăm în anul 500 î.e.n.. În Asia. Aici apar acum „Cele o sută de școli de gândire”. Adică se produce o mutație foarte interesantă în societate (chineză în particular). Se dă o importanță definitorie Ideii, Gândirii. Se iese din argumentul bâtei și se trece la argumentul rațiunii. Lumea nu se mai conduce doar cu sabia, ci și cu gândul. De fapt, sabia rămâne un fel de instrument, de prelungire a gândirii. Politica, adică administrarea bună a societății, se construiește în sensul acesta. Politica apare ca o disciplină de sine stătătoare în cadrul Eticii/Moralei. Politica pune în mișcare acțiuni care să susțină idei abstracte, precum Dreptatea, Fericirea, Libertatea etc. Și iată că apare astfel Confucius (Kung Fu Zi). Și stabilește liniile directoare ale unei societăți guvernate de politicieni care sunt exemple morale. Caracterul omului este înalta creație umană. Nu inteligența sa, nu performanța într-un domeniu sau altul, ci caracterul. Un caracter bun/frumos este cel care atrage după sine în mod necesar și inteligența și performanța. După moartea lui Confucius se instaurează – chiar la sute de ani după el – o adevărată politică de tip confucianist, declarându-se filosofia aceasta chiar filosofie de stat. Există trei componente mari ale politicii, după acest autor. Există conducătorul, cărturarii și oamenii de rând. Rolul cărturarilor este acela de a intermedia și ghida ambele părți. Ei sunt experții morali și experții în cunoaștere, care dau sfaturi conducătorilor pentru a aduce cât mai mul bine în societate. Când conducătorul este bun și vizează binele, atunci binele apare peste tot. Despotismul este sancționat de cărturari, care ajută la eliminarea lui – chiar prin suprimarea vieții tiranului. E o datorie morală să îndepărtezi răul de la conducere. Ierarhia aceasta se sprijină pe cinci raporturi sociale: suveran/supus, tată/fiu, soț/soție, frate mai mare/frate mai mic, prieten/prieten. Noi vedem astăzi un raport de putere în aceste relații, în care identificăm puterea mai mare ca aparținând primei componente, ceva în sensul de conducător (activ)/ supus (pasiv) – adică unul dictează, celălalt execută. În gândirea confucianistă între cei doi poli ai fiecărui raport există o egalitate perfectă, deoarece sunt trei valori morale intrinseci oricărei acțiuni sociale și politice: loialitate, datorie și respect. Loialitatea nu aparține numai supusului! La fel și datoria și respectul. Un suveran își poate pierde statutul dacă nu se ridică la înălțimea exigențelor moral-politice. Un sărman are ca armă morala și cunoașterea pentru a putea urca până în vârful piramidei sociale. Se poate urca și coborî în societate cu aceeași ușurință. Într-un cuvânt, Confucius introduce meritocrația! Ecoul acesta răsună și în Europa acelor momente, când în Grecia se vorbește despre aristocrație și o domnie a celor virtuoși. Tradiția și ritualurile sunt baza menținerii în funcțiune a întregului acest aparat teoretizat de Confucius. Tradiția arată că ceea ce a funcționat cândva, este bine să fie prezervat în continuare. Ritualul – care nu este neapărat de tip religios – adaugă un plus de efect la acest angrenaj moral-politic. Ceremonia are o rațiune subtilă a sa; întărește respectul și puterea. Morala în afara ritualului respectat nu prea poate fi concepută. De fapt, ritualul este și unitate de măsură și motor al moralității.

Dar orice vis frumos se sfârșește. Tot edificiul s-a ruinat. Moralitatea politică s-a înlocuit cu realismul politic. Apare deci un nou teoretician: Sun Tzu – Arta războiului. Societatea civilă a lui Confucius, cea pașnică și care construia pe această bază, se înlocuiește cu societatea militară. Nu se schimbă enorm lucrurile, morala rămânând în centrul preocupărilor politice, căci nu poți separa complet aceste lucruri. Se schimbă suportul doar. Ritualul civil – uneori mergând până la religios – se înlocuiește cu strictețea ritualurilor militare. Și astăzi aici sunt valorile acestea cele care stau la baza oricărei armate: ierarhia, respectul, autoritatea. Dar schimbarea completă se va întâmpla mult mai târziu, când va apărea un Machiavelli. Până și mult mai realistul Sun Tzu, un războinic subtil, expert în tactică și spionaj militar, nu poate concepe acțiunea în afara principiilor morale. Doar modernitatea le poate separa.

În fine, ceea ce doresc să subliniez este acest act ratat al istoriei. Gândiți-vă ce ar fi însemnat să reușească modelul acesta al meritocrației?! Ce ar fi însemnat o blocare a acelor conducători care s-au simțit amenințați de acești învățați care puteau conduce lumea. Cei slabi ajung, prin mecanisme interesante din punct de vedere al adaptării sociale, la a bloca pe cei puternici cu adevărat, ba chiar la a-i îndepărta. Chinezul antic suveran privea ca pe o amenințare pe un învățat provenit dintr-o familie modestă. Era mai ușor de îndepărtat ansamblul învățaților decât ca acest suveran să încerce, să depună efort pentru a face și el parte dintre învățați. Nu avea mecanismele caracteriale și intelectuale pentru a face acest lucru. Așa că apela la instrumente care pot îndepărta această amenințare. Atunci se foloseau sabia, otrava. Astăzi se folosesc ignoranța și ignorarea! Pe învățat, pe sfătuitorul luminat îl îndepărtezi de lângă tine, om politic, trecându-l în sărăcie și minimizare socială.

Gândirea politică nu a stabilit și rețeta pentru ca acest mecanism să nu se mai repete. De fapt, în inima acțiunilor învățatului stă chiar miezul căderii sale: se joacă cu ideile și așteaptă o rezolvare a lor cu ajutorul ideilor și a idealurilor (a se vedea soarta lui Socrate/Iisus). Asta în timp ce omul inferior folosește ignoranța și sabia ca arme. Ideile cad întotdeauna în fața săbiilor. Și asta chiar dacă în spatele unei săbii stă mereu o motivație stârnită tot dintr-o idee. Iar omul fără idei (mărețe, nu minore) va sfârși mereu sufocat de propria micime. Vezi anno domini 2019!


Valeriana heidelbergcement
Iohanis
Paleologu
Paleologu

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro