A mai trecut o Înviere. El nu a apărut. Poate nu e timpul, poate nu e cazul, încă. Poate că nici nu trebuie să vină, poate că El învie pentru fiecare în parte. Poate că e în vremelnica flacără a lumînărilor pe care o lăsăm să se stingă sau o prelungim în candela dinspre răsărit. Poate.
Am petrecut multe Învieri, în multe locuri. Fiecare din locurile acelea avea un „ce” anume. Spiritul Învierii se modifică în funcție de spațiu, de lume, de vreme. Nu fundamental, dar altfel. Poate că de aceea țin minte atîtea Învieri.
O dată, pe munte, ploua. Plecasem singur, doar cu o foaie de cort și ceva merinde. Știam că e Paștele dar nu mă gîndeam la asta. Eram pe la 1600-1700 de metri altitudine și, cum v-am zis, ploua. Am pierdut cărarea, așa că m-am adăpostit în foaia aia de cort. Se întunecase repede, n-aveam ceas, aveam un radio micuț, era comunism și nu prindeam decît România 1 și România 2. Dar nu am prins nimic altceva în afară de pîrîituri și tăceri. Am ațipit și m-a trezit o pală de vînt ciudată. Părea că nu se mai termină, părea că așa trebuie să fie, cu vuietul ei deloc neliniștitor. Cînd s-a oprit, nu știu după cît timp, a încetat și ploaia. Cerul s-a înseninat brusc și s-a făcut atîta lumină încît vedeam cărăruia pierdută. Nu mai era nici frig, nici ud, Era… Am știut că El înviase. A fost de ajuns.
Altă dată a fost cînd împlinisem 14 ani. Pe vremea aia era obiceiul ca de Paște să primească copilul ceva nou de îmbrăcat, de încălțat. Primisem un costum de stofă, primul costum din viața mea, era verde-nchis cu niște dungulițe negre, iar pantofii erau din piele-ntoarsă, cafenii. A! și-o cravată din plastic, cu nod mic, așa se purta pe atunci. După masa de prînz, cu de toate cele ale Paștelui, am ieșit pe bulevard, să mă arăt lumii în toată splendoarea mea. Ei bine, pe tot Bulevardul cu castani al Ploieștiului nu era țipenie de om. Era cam 4-5 după amiază, soare, păsărele ciripind și nici un om. Dezamăgit, m-am oprit la o cofetărie în aer liber, „La copăcei” îi zicea. Pustiu și aici. Comand o oranjadă, un lichid tulbure în care, probabil, portocalele se spălaseră pe picioare. Pe jos, pietriș și mici dale de piatră așezate anapoda, numai bune de împiedicat, ceea ce am și făcut, răspîndind haotic lichidul lipicios pe costum și, cel mai nasol, peste pantofii din piele-ntoarsă. Costumul s-a curățat, pantofii nu.
Au trecut foarte mulți ani pînă mi-am cumpărat pantofi sau ghete din piele-ntoarsă. Oranjadă în pahar n-am mai comis. Cînd am ajuns acasă nu am pățit nimic, era Paștele. A doua zi am încasat-o. Tata mi-a dus pantofii la vopsit. A ieșit un căcăniu de camuflaj. Așa i-am purtat pînă mi-a crescut piciorul.
Și au mai fost vreo două Învieri petrecute în tren, altele în furtună sau la mare. Cîteva le-am petrecut cu prieteni. Sau am stat acasă, fără cineva alături. Niciodată, însă, nu am fost singur. Și nici El.
PUIU JIPA este actor la Teatrul Tony Bulandra, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
