Subiectul este „la zi” din 2007, de când România a intrat în Uniunea Europeană, (și chiar de dinainte, de când se „cumpărau” de la regim rudele, ca să poată să plece din țară) , emigrarea rămâne „cuiul lui Pepelea”. Un ardelean i-a categorisit pe emigranții români în vreo 7-8 categorii, iar eu (care m-am căsătorit cu un englez) nu aparțin niciuneia, pentru că toate categoriile lui au la bază un interes financiar. Deci emigrarea de genul șmecher, genul „ia să vedem cine a reușit și cine nu… Și cum el reușise să fie emigrantul „du-te vino”, ceilalți erau nesemnificativi. Înainte de 2007, niște directori spanioli au făcut un documentar despre românii care emigraseră în Spania în care românii erau comparați cu spaniolii lor care emigraseră și ei – cu ani înainte – și în Italia, și în Țările Americii Latine. Din motive economice, desigur… Pe vremea aceea Spania era mai concesivă. Apoi a început să circule zvonul că românii au venit „să le ia serviciile” și guvernul spaniol a aplicat legea pe care o aplică și latino – americanilor, emigrantului i se va permite să aibă acel job numai dacă angajatorul poate demonstra că nu există niciun spaniol, în zonă, care poate fi angajat pe acel post. De altfel, soțul meu – care mulți ani a fost director de decizie la Allied Steel and Wire, cel mai mare combinat de oțel din Țara Galilor – îi cita pe spanioli ca națiune care ignoră toate regulile… Așa și cu emigrarea, e subiectivă, servește intereselor politice.
În cei aproape 28 de ani de când locuiesc în Marea Britanie și 19 ani de când avem casă în Spania, am văzut cum am trecut de la „o știi pe fetița aceea, mama ei e romăncă”, spus așa, ca o curiozitate, despre fata noastră Ekaterina, la, în cazul fiului nostru, Paul, cu opt ani mai mic, în Spania: „băiatul acesta vorbește și engleza, nu numai castellano”… În acest interval de timp esența valorii nu s-a schimbat, percepția ei, da, emigrarea e secundară pentru că omul sfințește locul.
Din 1997 lucrez pentru Wales Interpretation and Translation Services, o organizație națională care asigură interpreți și traducători pentru toată sfera de servicii legale, sociale și guvernamentale. Ca interpret, am fost martoră la multe interviuri relaționate cu probleme de emigrare și integrare. Toate au un numitor comun, reușita emigrării este condiționată în principal de atitudinea personală și de efortul fiecăruia. Ardeleanul cu cele 7-8 categorii de emigranți români a uitat să menționeze că – tocmai pentru că ne este dor și vrem să facem ceva pentru orașul natal, în cazul meu Târgoviștea- vom reveni în suflet și în gând, la esența noastră. Am aruncat mlădițe, în Țara Galilor, ca sălciile care nu se rup, ci se îndoaie și se adaptează și cresc, însă parte din sufletul meu a rămas în Târgoviște. Se spune în spaniolă că cel care vorbește mai multe limbi, are mai multe suflete. „Hablar más idiomas es como tener más almas”… Un suflet în fiecare țară în care emigrantul a locuit și locuiește…
Adesea, în timpul interviurilor la care am participat ca interpret, am simțit că „emigrantul” avea așa un dor de țară… Și mi-am dat seama că emigrarea în sine, de multe ori, nu este problematică; integrarea este. Ca profesoară în Țara Galilor, m-am confruntat cu problemele copiilor pentru care engleza este a doua limbă. După câteva ore de materii predate în engleză, cu un orar nefamiliar și înconjurați fiind de străini, unii copii refuză temporar să mai învețe. Procesul acesta de integrare nu este ajutat de părinți, la rândul lor nevorbitori de limbă engleză. Copiii sunt obligați prin lege să meargă la școală, deci vor învăța limba. Vor reuși primii. Cei care se adaptează, supraviețuiesc, ei cresc mai repede astfel, pentru că poartă responsabilitatea reușitei întregii familii. De pildă, inginerul Mihai din Caerleon a decis să le vorbească copiilor numai în engleză până când aceștia vor fi pe deplin bilingvi. Am predat acestor copii și deja sunt, dar tatăl este convins că e bine să continue tot așa. Metoda a funcționat până acum – de ce să o schimbe? Mulți români, ca și mine, au în ei ADN-ul propriilor lor părinți. Tatăl meu, profesor, avea o atitudine spartană atunci când venea vorba de carte. Nu era suficient să iei premiul întâi, trebuia să fii prima. Când fiul meu a obținut la examenul de matematică de la 16 ani un procent to 98%, în loc să îl felicit cu lacrimi în ochi, cum fac alte mame, l-am întrebat unde a pierdut cele 2%…. Nu numai eu port acest ADN al reușitei, ca o condiție a integrării, ci și fratele meu și alți târgovișteni care acum sunt „acasă” in Marea Britanie, America, Italia, Turcia, Austria, Germania, Elveția, Canada…
Ce ne va aduce viitorul? Nu am un glob de cristal, dar evenimentele se precipită. Pașaportul britanic s-a schimbat din aprilie și am trecut iar la albastru închis (culoarea pre-Uniune Europeană). Pe site-ul „Brexit: how UK nationals and their family members resident in Romania can stay there after 31 December 2020”, în funcție de răspunsul la cele 4 întrebări, vor fi alte patru categorii, de data aceasta nu ale ardeleanului, ci cele oficiale.
Se va emigra mai greu sau mai ușor post Brexit? Cine știe… Un lucru rămâne cert, șocul cultural, sentimentul de pierdere, de dezrădăcinare, ca și deruta – caracteristice primelor faze ale emigrării – vor fi înlocuite progresiv cu adaptarea și integrarea, cu două condiții: emigrantul învață limba locului și este pregătit să accepte diferențele. Se estimează că 2,6 milioane de români lucrează în afara României, o cincime din forța de muncă a României. Cifra de mai sus sugerează că „where there’s a will, there’s a way” Unde există voință, există și o cale… Nu uitați însă că nici o reușită nu vine fără sacrificii: o să vă fie dor de tot ce vă leagă de meleagurile natale.
IULIANA RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
