Cartea lui Iov nu răspunde la întrebarea „de ce suferă cel nevinovat?”. Ea este expresia răzvrătirii prin tăcere în fața imposibilității înțelegerii rolului substanțial al suferinței în umanitate. Orice suferință este lipsită de sens și tocmai această lipsă sens o face insuportabilă spiritului. Atunci suferința era considerată destin. Provenea de la Dumnezeu, din păcat, din natură, din război, din muncă, din boală, din foamete, din doliu. Aparținea condiției umane precum o umbră corpului. Astăzi, a devenit un scandal. Noi nu o mai acceptăm ca fiind inevitabilă și vrem să o prevenim, să o diagnosticăm, să o tratăm, să o reparăm, să o compensăm, să o denunțăm, uneori chiar să o ștergem. Știința luptă împotriva durerii fizice și psihologice; sistemul judiciar caută să recunoască victimele; școlile ne învață să protejăm copiii; arta și literatura dau glas rănilor tăcute. Desigur, această organizare împotriva suferinței. este unul dintre cele mai mari progrese morale ale umanității. A respinge suferința evitabilă înseamnă a respinge barbaria. Medicina modernă, drepturile omului, protecția copilului, recunoașterea traumelor și lupta împotriva violenței sociale, sexuale, rasiale și economice sunt realizări de care suntem mândri. Recitindu-l pe Iov, mă întreb, însă, dacă nu cumva încercând să eliminăm orice suferință, nu riscăm oare să creăm o umanitate incapabilă de suferință, adică incapabilă să-și experimenteze propriile profunzimi? Suferința este un rău. Totuși, absența sa totală poate deveni o patologie. Nu pentru că ar trebui să iubim sau să glorificăm durerea, ci pentru că o umanitate complet anesteziată ar pierde ceva din relația sa cu lumea, cu ceilalți și cu ea însăși. Acesta este paradoxul timpului nostru apocaliptic: trebuie să combatem suferința nedreaptă, dar trebuie să fim și precauți față de o lume care ar face din orice durere o anomalie de eliminat.
Ființele umane nu sunt doar animale raționale, fabricanți de unelte sau subiecți politici. Sunt, în primul rând, ființe vulnerabile. Oamenii se nasc dependenți, fragili și expuși. Pot fi răniți în corpurile lor, în limbajul lor, în memoria lor și în dorința lor de recunoaștere. Suferința dezvăluie această vulnerabilitate fundamentală. A suferi înseamnă a fi afectat. Înseamnă a descoperi că nu ești suveran. Corpul se îmbolnăvește, dragostea este frântă, moartea ia, nedreptatea umilește și timpul distruge. Suferința ne amintește că nu suntem zei. Suferința este experiența supremă prin care ființele umane își întâlnesc finitudinea. Dar nu este doar negativă. Ea ne deschide către compasiune, solidaritate și luciditate. Cei care au suferit pot recunoaște suferința altora. Marile principii morale ale umanității – religioase, umaniste sau politice – izvorăsc din această experiență, a evita provocarea suferinței, a ajuta, a consola, a vindeca. Fără posibilitatea suferinței, s-ar putea să nu existe nici milă, nici dreptate, nici fraternitate. Prin urmare, suferința este atât ceea ce trebuie combătut, cât și ceea ce face posibilă lupta morală împotriva ei. Iată de ce absența absolută a suferinței îmi pune o problemă. Ar mai fi o ființă incapabilă de suferință pe deplin umană? Ar fi o lume fără durere un paradis sau un deșert emoțional? Întrebarea nu este abstractă. Ea mustește în societățile noastre tehnologice, terapeutice și obsedate de securitate.
Medicina a redus durerea, infecțiile, mortalitatea infantilă și bolile care odinioară erau incurabile. Anestezia a făcut posibilă operarea fără agonie. Analgezicele ameliorează funcționarea organismului. Psihiatria, psihologia clinică și neuroștiința recunosc depresia, anxietatea, stresul posttraumatic și dependențele. Ceea ce odinioară era interpretat ca slăbiciune morală poate fi acum înțeles ca o tulburare, un simptom, o formă de suferință psihologică. Trebuie să considerăm și să înțelegem imensitatea acestei revoluții. O femeie care naște fără gestionarea durerii, o pacientă în fază terminală lăsată să moară, un veteran de război condamnat la tăcere, toate acestea par acum insuportabile. Știința a făcut vizibil un imperativ etic și anume că durerea nu este o încercare sacră care trebuie neapărat îndurată. Ea poate și trebuie să fie alinată. Dar puterea științifică poartă și tentația de a transforma toată suferința în disfuncție. Din această perspectivă, tristețea devine un dezechilibru chimic, angoasa o anomalie care trebuie corectată, durerea un proces care trebuie accelerat, frustrarea o perturbare a bunăstării. Riscul nu constă în medicina în sine, ci în medicalizarea nelimitată a existenței. Suferința obișnuită – aceea de a pierde, de a aștepta, de a eșua, de a îmbătrâni, de a nu fi iubit așa cum ți-ai dori – acestea pot fi cu greu eliminate fără a diminua însăși esența vieții. Unele dureri nu sunt boli, sunt tranziții. Doliul, de exemplu, nu este o patologie în sine. Este o fidelitate dureroasă față de ceea ce a fost iubit. A încerca să îl ștergi prea repede ar însemna a șterge însăși legătura. Transumanismul duce această logică mai departe prin amplificarea umanității, prin reducerea vulnerabilităților acesteia, prin prelungirea vieții, prin optimizarea stării de spirit, prin controlul emoțiilor. Idealul nu mai este pur și simplu vindecarea, ci perfecționarea. Umanitatea devine un șantier tehnologic. Totuși, o umanitate fără slăbiciune devine și o umanitate fără tandrețe. Căci tandrețea apare din ceea ce tremură, din ceea ce depinde, din ceea ce are nevoie de alții.
Din punct de vedere istoric, dreptatea s-a impus ca principiu pentru a limita răzbunarea, a limita violența și a repara nedreptățile. Cei care suferă pe nedrept trebuie să fie auziți. Cei care provoacă suferință trebuie să fie trași la răspundere pentru acțiunile lor. Justiția transformă durerea privată într-o problemă publică. Societățile contemporane au făcut progrese acordând o voce audibilă victimelor. Violența sexuală, crimele de război, hărțuirea psihologică, discriminarea și violența polițienească sau domestică nu mai pot fi relegate în umbră. Suferința devine dovada unui atac la adresa demnității. Ea necesită reparare, pedeapsă și recunoaștere. Legea devine un bastion împotriva uitării. Dar și aici apare o ambiguitate. Atunci când suferința devine limbajul principal al recunoașterii sociale, toată lumea poate fi tentată să se definească în primul rând ca rănită. Victima merită să fie ascultată, dar identitatea umană nu poate fi redusă la victimizare. O societate care recunoaște indivizii doar prin traumele lor riscă să transforme prejudiciul în statut. Prin urmare, justiția trebuie să îndeplinească un act dublu: să recunoască suferința fără a întemnița persoana în suferința sa, să asculte fără a reduce existența la o simplă plângere.
Școlile se străduiesc să fie atente la combaterea bullying-ului, abordarea dificultăților de învățare, inclusiv a elevilor cu dizabilități, prevenirea violenței și oferirea de sprijin psihologic. Aceste sunt veritabile progrese. Multă vreme, școlile au confundat standardele înalte cu brutalitatea. Umilințele publice, clasamentele nemiloase și violența simbolică sau fizică au făcut parte din peisajul educațional. Faptul că acum căutăm să protejăm copiii este un progres moral. Cu toate acestea, educarea nu înseamnă doar protejarea. Educarea înseamnă și pregătirea pentru a face față provocărilor. Frustrarea, greșelile, efortul și confruntarea cu dificultățile nu sunt în mod inerent violente. Ele pot deveni experiențe formative. Învățarea înseamnă acceptarea faptului că nu știm totul. Înseamnă să întâmpini rezistență. Rezistența unui text dificil, a unei probleme matematice, a unei limbi străine sau a unei reguli colective. Dacă fiecare dificultate este trăită ca o suferință inacceptabilă, atunci educația își pierde puterea inițiatică. Există, prin urmare, o diferență considerabilă între suferința distructivă și experiența structurantă. Bullying-ul distruge, standardele înalte construiesc. Umilința dăunează, critica rațională favorizează creșterea. Abandonul slăbește, efortul susținut ne întărește. O societate matură trebuie să învețe să distingă aceste forme de suferință, în loc să le grupeze sub singurul cuvânt „suferință”. Un copil ferit de orice frustrare riscă să devină un adult prost echipat pentru a înfrunta realitatea. Și realitatea rezistă întotdeauna. Nu se supune complet dorințelor noastre. Sarcina educației nu este de a crea indivizi fără durere, ci ființe capabile să navigheze prin durerea inevitabilă fără a fi distruse de aceasta.
Alături de instituțiile publice, s-a dezvoltat o imensă piață privată în jurul promisiunii unei vieți fără suferință. Aceasta include coaching, dezvoltare personală, aplicații de meditație, suplimente alimentare, retrageri de wellness, presiunea de a fi fericit și optimizarea somnului, a corpului și a productivității emoționale. Unele practici sunt utile. Dar, împreună, uneori creează o nouă normă: ar trebui să fim bine, tot timpul. Această obligație de a fi fericit produce o suferință paradoxală. Cel care suferă se simte vinovat pentru că suferă. El nu este doar trist, el este un eșec în raport cu idealul social al bunăstării. Într-o cultură în care toată lumea trebuie să afișeze echilibru, energie și pozitivitate, durerea devine rușinoasă. Nu mai este împărtășită, este gestionată. Nu mai este gândită, este consumată ca o soluție. Rețelele sociale întăresc această estetică a absenței suferinței. Corpurile sunt netezite, viețile sunt scenarizate, vacanțele sunt luminoase, succesele sunt permanente. Chiar și vulnerabilitatea devine o performanță. Ne povestim durerea pentru a construi o imagine de sine rezistentă și inspiratoare. Suferința este integrată în spectacolul sinelui. Nu mai este o experiență interioară, ci conținut. Această societate a anesteziei fericite nu elimină suferința, ci o face mai solitară. A suferi într-o lume care cere fericire înseamnă a suferi de două ori. O dată din cauza durerii în sine și o a doua oară din cauza imposibilității de a o recunoaște.
Prin urmare, în raport cu scandalul actual al suferinței, disting două proiecte ale umanității. Doua proiecte care se înfruntă, se anihilează reciproc și se generează mutual. Primul este abolirea suferinței inutile, nedrepte și evitabile. Trebuie să combatem boala atunci când o putem vindeca, sărăcia atunci când o putem atenua, umilința atunci când o putem preveni și violența atunci când o putem opri. Orice societate care refuză să atenueze suferința trădează umanitatea. Al doilea proiect al umanității, mai periculos, este să abolească orice suferință, orice fragilitate, orice anxietate, orice tristețe. Acest vis al imunității totale produce o umanitate sărăcită. Căci durerile care nu sunt accidente externe ale vieții, însoțesc iubirea, memoria, libertatea și responsabilitatea. A iubi înseamnă a accepta posibilitatea pierderii. A fi liber înseamnă a putea eșua. A fi responsabil înseamnă a cunoaște greutatea propriilor acțiuni. A gândi înseamnă a suferi pentru că nu înțelegi. Absența suferinței devine patologică atunci când semnifică o absență a sensibilității. Problema nu este dorința de a suferi mai puțin. Problema este că nu mai vrei să simți. O umanitate amorțită devine indiferentă, incapabilă de compasiune, detașată de suferința celorlalți. Opusul suferinței nu este fericirea, ci insensibilitatea. O lume absolut lipsită de suferință ar fi o lume fără profunzime, fără memorie, fără compasiune, intangibilă.
Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.
Facebook
WhatsApp
TikTok
