Cum bine se știe, în timpurile noastre orice descărcare de emoții poate fi considerată o terapie, râsul fiind una importantă. Nu știu cum s-ar putea numi acest fel de terapie (hilaro-terapie?), dar nu de mult am văzut la televizor că, datorita unor studii care au demonstrat efectele binefăcătoare ale râsului asupra sănătății, au luat ființă în Toronto niște centre care oferă – contra cost – cursuri în care oamenii sunt învățați sa râdă. Ideea care stă la baza râsului terapeutic ar fi că organismul nu face deosebirea dintre râsul natural și cel artificial, deci omul, chiar daca nu are motiv de distracție, trebuie să învețe să râdăă zilnic câteva minute. Se pare ca ar fi foarte util atât pentru oxigenarea sângelui, cât și pentru ridicarea moralului. Cum, personal, n-am studii medicale, nu mă pronunț asupra rezultatelor acestor studii, dar sunt convinsă că e mult adevăr în declararea efectului binefăcător al râsului.
Deși, ca să fiu sinceră, cred că există și efecte binefăcătoare ale plânsului, căci pe când lucram în România la Institutul de Petrol și Gaze, Jenica, laboranta noastră, nu se ducea decât la filme care îi provocau plânsul. Valoarea unui film, în viziunea ei, era determinată de intensitatea și durata plânsului ei în timpul și după terminarea lui. Am întâlnit și în Canada persoane de acest fel. Eu nu fac parte din această categorie, dar acum nu mă voi ocupa de acest subiect, ci mă voi opri la ideea înființării centrelor pentru învățarea râsului terapeutic. Am văzut deci la televizor o clasă de tineret cu o profesoară care râdea la ei (fără motiv), iar ei, prin mimetism, râdeau tot fără motiv. (Fac o paranteza: cred că s-ar putea înființa și clase de căscat, acesta fiind de asemenea contagios, dacă s-ar studia mai profund efectele lui binefăcătoare).
Reporterița i-a luat un interviu profesoarei. Prima întrebare era referitoare la tehnica râsului. Profesoara, o persoană de origine asiatică, a explicat – foarte serios – că tehnica râsului se învață ca orice tehnică. A adăugat că oamenii, la lucru, ar trebui să-și ia câte o mica pauză ca să râdă în hohote, chiar fără motiv, așa, ca exercițiu. Am înțeles din acel interviu că profesoara, o tipă care râdea perfect din punct de vedere tehnic (eu am detectat totuși înghețul din râsul ei), era în rest o persoană de o seriozitate absolută și imperturbabilă.
Reporterița a continuat cu alte întrebări de ordin practic. Din toată discuția, ca și din sfaturile acelei profesoare, care avea titlul de qualified trainer, a fost totalmente exclusă posibilitatea existenței râsului spontan, natural și nevinovat, provocat de o lectură sau de vederea unei comedii. Râsul provocat de altceva decât de o tehnică aplicată voluntar și judicios era, pentru această profesoară, cu totul inoportun. Oare excluziunea să se fi datorat conflictului de interes ce ar fi dus la pierderea clientelei? Nu știu. Tot ce pot spune este că elevii aveau fiecare în față câte un computer. Pe ecrane nu rulau filme cu Charlie Chaplin sau gaguri cu Stan și Bran, cum biata de mine – cu mentalitate retrogradă – m-am gândit, ci erau afișate instrucțiunile tehnice detaliate pentru provocarea râsului artificial.
Profesoara, cum spuneam, părea foarte temeinic pregătită și, de fapt, m-am și întrebat ce instituție de învățământ a absolvit și ce cursuri a urmat pentru a se califica în aceasta specialitate. Nu cred că a urmat cursuri de actorie, nu avea nimic de artistă sau de cântăreață în ea, nici cursuri de respirație în cadrul educației fizice, căci nu părea a fi fost amatoare de sport. Nu avea aerul că râde cu plăcere sau din amuzament, ci, când hohotea artificial, arăta ca si cum ar fi făcut un efort de ridicare de haltere. M-am mai întrebat și ce fel de examene a trebuit să treacă pentru a primi diploma. Dacă a avut examene scrise, ce subiecte a trebuit să trateze? Iar dacă examenul a fost oral, din cine era format juriul de profesori? Alți specialiști? De unde atâția specialiști în râsul artificial? O altă întrebare pe care mi-am mai pus-o și la care nu am avut răspuns a fost și cea despre diploma ei înrămată și expusă la vedere pe peretele din birou. Care era titlul oficial? „Profesionnal trainer for therapeutic laughing”? Sau un altul?
În sfârșit, gândindu-mă la cât efort se depune pentru a se stimula râsul artificial, m-am întrebat dacă n-ar fi mai ușor a se încerca – eventual – râsul natural. Oricum, imaginea minunată a salariaților care se ridicau simultan de pe scaune la fiecare două ore pentru practicarea râsului terapeutic ar provoca hohote de râs natural unui observator neavizat. E drept, n-ar fi același râs cu acela învățat la școala de hilaro-terapie, dar efectul lui ar fi, cu siguranță, cel puțin la fel de binefăcător!
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
