GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – De toamnă…

Nevoia de pace

   Un prieten de la Bacău, critic literar consacrat, a zâmbit când ne-am întâlnit, apoi m-a îmbrățișat, spunând despre mine cu blândețe, și făcând cu ochiul spre alți prieteni scriitori, că sunt habotnică și nu accept niciun argument favorabil rusiei în războiul contra Ucrainei, cu riscul de a rupe prietenii…

   Azi îi răspund! Prietene, bine ar fi ca viața culturală să poată fi separată total de cea socială și politică. Bine ar fi ca spiritul să poată fi atât de liber și de înalt, încât, indiferent de regim și de conducători, de starea de pace sau război, să poată zburda fără constrângeri în lumea și în muzica sferelor de lumină. Dar nu e posibil! Scris, artă de sine stătătoare, nu există, ele sunt o arhivă și o oglindă a comportamentului uman de-a lungul timpului, pentru că ce se întâmplă în jurul omului, social și istoric, este ceea ce merită consimțit prin creație. Bine ar fi, însă, ca omul educat să poată avea o imagine holistică despre viață, lume, Univers, și să poată înțelege venirea lui pe lume ca pe o șansă uriașă de a se bucura de creația lui Dumnezeu, din a cărei parte infinitezimală este. Din perspectiva mea, orice agresiune, nedreptate, violență de orice fel, îndreptată împotriva orișicui, arbitrar și subiectiv, se îndreaptă în egală măsură împotriva mea. Antisemitismul mă îmbolnăvește, ura împotriva ucrainenilor mă umple de revoltă, minciuna și distorsiunile discursului politic, necinstit și manipulator, mă jignesc profund. Iar orbirea colectivă este o rană greu de tratat, căci nu se rezolvă prin schimbarea cristalinului, ci prin revascularizația nervului optic, de fapt, prin divin…  Sigur, din Univers, noi nu ne putem vedea nici cât microorganismele de pe pielea noastră, privite sub lupă. Și totuși, avem această dumnezeiască și misterioasă capacitate de a putea asimila prin spirit întregul Univers. Suntem, în același timp, partea și întregul fiziologiei lui, adică ai legilor universale care guvernează existența. Iar la temelia acestora se află, poate, o lege mai profundă decât toate cele pe care știința le poate măsura: tendința vieții de a se opune disoluției. Și cu ce se opune disoluției? Cu onestitatea planetară, iubirea, ca forță a conservării și perpetuării spiritului și materiei, gravitația, ca lege a atracției elementelor mici spre nuclee puternice, ordinea, în cele din urmă, legătura, relogarea, religia, sacrul, apropierea…

   Poate că și pacea trebuie înțeleasă astfel. Nu doar ca o convenție între oameni, nu doar ca o semnătură pe un tratat, carte, poem, și nici ca pe o suspendare temporară a armelor, un inconsistent armistițiu! Pacea este, în sensul ei cel mai profund, forța care împiedică omenirea să se destrame. Este gravitația morală a speciei noastre. Este acea putere nevăzută care îi spune omului că celălalt nu este un obstacol în calea existenței sale, ci o parte a ei. Războiul începe, de multe ori, în clipa în care omul încetează să-l mai vadă pe celălalt ca pe un om, adică o particulă a lui Dumnezeu, at-om. Înainte de arme, există cuvinte, care trebuie neapărat folosite! Înainte ca tinerii să fie duși pe front, există cumplit de dureroase despărțiri. Există mame, soții, copii. Cu siguranță, eu nu m-aș putea pune în locul acelor mame. Înainte de distrugerea orașelor, există moartea, iar înaintea distrugerii imaginii celuilalt, există distrugerea în propria noastră conștiință. Celălalt devine „străinul”, „dușmanul”, „vinovatul”, „ceilalți”. Când această transformare nedorită este desăvârșită, conștiința poate accepta ceea ce, în condiții normale, i s-ar părea de neacceptat. De aceea, pacea, ca și războiul, încep în spirit, adică holistic! Încep prin educație ori manipulare, două noțiuni total diferite, prin cultură ori subcultură, sloganuri, minciuni, magie neagră, prin capacitatea sau incapacitatea de a privi lumea dincolo de granițele înguste ale interesului imediat. Un om cultivat nu este neapărat un om bun, dar cultura îi poate oferi instrumentele pentru a înțelege complexitatea lumii și, mai ales, pentru a se îndoi de propriile certitudini. Îl poate învăța că adevărul nu stă întotdeauna într-o singură tabără, într-o singură ideologie, într-o singură cetate, dar că nici războiul dintre cetăți nu poate fi soluția.

   Literatura are aici un rol pe care uneori îl uităm. Nu poate sta neutră! Un roman ne obligă să locuim, pentru câteva sute de pagini, în mintea altuia, în războiul altuia, în dramele ori incertitudinile altuia. O poezie ne poate face să simțim o durere pe care nu am trăit-o niciodată. Muzica desființează, pentru câteva clipe, granițele dintre limbi, popoare și religii. Un tablou ne poate face să vedem lumea prin ochii unui om care a trăit cu un secol, sau un mileniu înaintea noastră. Cultura este, astfel, una dintre cele mai vechi forme de solidaritate umană. Poate că de aceea dictaturile s-au temut întotdeauna de cărți, chiar dacă o carte nu trage cu arma, nu cucerește teritorii, nu dă cu bâta, nu ridică baricade. Și totuși, ea poate schimba pentru totdeauna felul în care un om privește lumea. Îl poate face habotnic în ideea de adevăr și dreptate, îi poate reda libertatea interioară, îl poate face să-și pună întrebări, și, sigur, omul care se întreabă nu mai poate fi condus cu ușurință. Dar cultura singură nu este suficientă. Ea trebuie însoțită de conștiință, adică de o gândire holistică, de care prea puțini oameni se bucură. Pentru că am văzut și oameni educați capabili de cruzime, și oameni instruiți care au pus inteligența în slujba distrugerii, scriu și pentru ei! Știința însăși, această splendidă aventură a spiritului omenesc, poate vindeca și poate ucide. Aceeași minte care descoperă un vaccin, poate inventa o armă capabilă să distrugă un oraș. Problema nu este numai cât știe omul, ci ce face cu ceea ce știe. Din nou, este vorba de conștiință! De aceea avem nevoie de o educație a responsabilității, nu doar de una a cunoașterii. Războiul dintre conștiință și ignoranță, ură, putere, este singurul profitabil, dar doar prin liber arbitru, nu constrângeri fizice. Poate că aceasta este adevărata maturitate a civilizației: momentul în care omul înțelege că puterea fără responsabilitate este o formă de barbarie sofisticată, o scamatorie, o vrăjitorie neagră.

   Privit din afara propriei noastre vanități, războiul are ceva profund absurd, stupid și totodată malefic. Un fir de viață, apărut în urmă cu miliarde de ani și trecut prin nenumărate încercări, ajunge, după o lungă evoluție, la ființa capabilă să contemple galaxiile – pentru ca aceeași ființă să-și folosească inteligența împotriva propriei sale specii! Ce paradox cumplit! Noi, oamenii, suntem atât de mici în raport cu Universul și, în același timp, atât de mari prin puterea noastră de a-l contempla! Aceasta este poate una dintre marile noastre contradicții. Suntem pulbere cosmică și conștiință, un fragment minuscul dintr-o realitate aproape inimaginabilă, purtând în noi dorința de a înțelege întregul, dar și de a-l stăpâni, vandaliza, supune orgoliului nostru mereu imatur. Cum putem să ne distrugem între noi? Poate că răspunsul este tocmai în această conștientizare a fragilității noastre, și în ura de necontrolat împotriva propriilor noastre limitări fizice. Când omul privește insuficient de mult cerul, cu legile lui, orgoliile sale încep să lucreze, să urască și să se opună. La fel când privește un om mai înalt în spirit decât el. Înțeleptul însă, vede și contemplă distanțele, diferența de calibru, de sens, de valoare. Granițele pe care le desenăm pe hărți dispar din perspectiva cosmosului. Nu există, văzută de la distanța stelelor, o omenire „a noastră” și o omenire „a lor”. Există pur și simplu omenirea, un complex organism fragil, risipit pe o planetă mică, într-o margine de galaxie. Și poate că aceasta ar trebui să fie una dintre marile revelații ale timpului nostru, nu avem altă planetă pe care să ne risipim ura, așa că haideți să o respectăm și să o ocrotim pe aceasta. Pământul este casa noastră comună. Războaiele nu se poartă niciodată în abstract. Ele se poartă în case, în spitale, în școli, pe străzi, în memoria copiilor, iar fiecare război lasă după el nu numai ruine materiale, ci și răni, fisuri care se lărgesc, în sufletul oamenilor, și care se pot transmite din generație în generație. De aceea, nevoia de pace nu este o idee sentimentală. Este o necesitate biologică, morală, culturală și, în ultimă instanță, cosmică. Viața însăși este o formă de rezistență împotriva haosului, un bob de grâu își caută lumina, un copil caută brațele mamei, o pasăre își construiește cu migală cuibul. Curtea mea e plină de coțofene și porumbei, uneori stricători, dar nu aș fugări niciuna. Omul ridică o casă, scrie o carte, pictează un tablou, plantează un pom, compune o simfonie, iar toate acestea sunt gesturi ale continuității. Cineva m-a întrebat de ce scriu, iar eu am răspuns „pentru că nu pot cânta” în lumea comunității mele, pentru a-i spune cât de mult o iubesc. Mult mai mult, vreau să spun, într-un fel sau altul, că lumea trebuie să existe și mâine. Iar pacea este condiția acestei continuități.

   Un scriitor care pune pe hârtie un poem nu știe cine îl va citi peste cincizeci sau o sută de ani. Un compozitor care scrie o simfonie nu poate ști ce suflet va fi atins de ea într-un viitor pe care nu-l va cunoaște. Un părinte care își crește copilul nu poate ști ce lume va moșteni acesta. Și totuși, fiecare dintre ei lucrează pentru viitor. Cultura, în fond, este o conversație între generații. Războiul întrerupe această conversație. Pacea o continuă. De aceea, poate că adevărata civilizație nu se măsoară numai în înălțimea clădirilor, în viteza computerelor sau în puterea armamentului, ci în capacitatea omului de a-și controla propria putere. Civilizația începe acolo unde forța este subordonată vieții. Iubirea însăși, despre care am spus că se opune disoluției, nu trebuie înțeleasă doar ca sentiment individual. Ea poate fi și o formă de inteligență. A iubi înseamnă, uneori, a înțelege că existența celuilalt este legată de propria noastră existență. Că nimeni nu trăiește complet separat de ceilalți. Că ceea ce distrugem în celălalt poate deveni, mai devreme sau mai târziu, o rană în propria noastră lume. Poate că aceasta este și lecția gravitației: lucrurile rezistă împreună pentru că există forțe care le apropie.

   Omenirea are nevoie de propria ei gravitație. Are nevoie de cultură, de memorie, de dialog, de adevăr, de compasiune și de acea luciditate care ne face să înțelegem că suntem, fiecare dintre noi, infinit de mici și infinit de prețioși. Iar dacă Dumnezeu ne-a dat această uimitoare capacitate de a contempla Universul, poate că nu ne-a dat-o pentru a ne privi unii pe alții prin luneta unui Kalașnikov, ci pentru a ridica ochii spre cer și a înțelege, măcar pentru o clipă, cât de puțin loc ocupă ura în imensitatea creației, dar și cât de păguboasă poate fi. Poate că pacea este, până la urmă, forma supremă de înțelepciune, și nu pentru că ar face lumea perfectă, ci pentru că îi îngăduie să își continue evoluția, iar timpul este, poate, cel mai mare dar pe care îl primim odată cu viața. Deși, în general, dezamăgită de coeficientul de conștiință colectiv scăzut, dovadă nivelul mocirlos de comunicare pe Facebook, am simțit o reală satisfacție personală văzând că la complotul „aur”, unul al antrenării la violență extremă și destabilizare statală, au participat aproape în exclusivitate bătăuși aduși cu autocarele, fără concursul societății civilă de niciun fel. Felicitări, București!

Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…