Filmul The Long Walk, în regia lui Francis Lawrence, reia firul cărții cu același titlu a lui Stephen King, scrisă în 1979. Filmul schimbă unele lucruri din carte, inclusiv finalul, având acordul lui Stephen King pentru acest lucru, căci a fost considerat chiar un final plauzibil, în logica regizorului care a citit cartea sub o idee personală.
Pe scurt, este vorba despre o lume distopică/dictatorială în esență în care în fiecare an se organizează un marș al epuizării, în care se înscriu 50/100 de adolescenți. Câștigătorul este unul singur, cel care ajunge la destinație, iar toți ceilalți mor. Regulile sunt puține: 1. Trebuie să meargă cu cel puțin 5 km/h pe toată durata marșului, 2. Încetinirile sunt sancționate cu avertisment 3. La 3 avertismente persoana este executată pe loc. Se merge continuu, până la epuizarea absolută a fizicului și psihicului. Nu există pauze, nu există perioade de odihnă de niciun fel.
Ce ne amintește, așadar, acest film? Este reluat mitul lui Sisif, desigur. Cel care cară în mod absurd (Camus) acel bolovan care să prăvale continuu. Efortul este în zadar, curgerea vieții se desfășoară în limitele acestei sarcini absurde și inutile. Sau, dacă am dori o altă referință, ne-am putea gândi la Kafka. Cei doi clasici, Camus și Kafka, pun o problemă cutremurătoare cu privire la natura ființei umane. Aș putea numi această problemă: tragismul inutil al omului. Dacă un Orwell este băgat mai tare în seamă cu privire la această temă ce o reia și el, dar în cheie social-politică, acest lucru se datorează exclusiv cumplitelor asemănări dintre existența noastră de zi cu zi și materialitatea creaturilor cu care ne ciocnim zilnic. La acesta există un sistem condus de un lider cumplit. Sistemul și liderul sunt una, sau se prezintă ca fețele unui Ianus care în esență este diabolic. Ființa umană este și trebuie stoarsă de toată energia sa! Așa s-ar intitula problema ridicată de toți cei menționați și expusă magistral în forma cinematografică. De ce trebuie stoarsă? Nu se știe! De dragul suferinței! De dragul absurdului! Lipsa de libertate stoarce precum efortul fizic. Ce se întâmplă când accepți o regulă absurdă și continui să o respecți chiar după ce sensul ei a dispărut? Instituțiile noastre nu sunt oare asemenea marșuri lungi și inutile, pline de reguli absurde, aplicate de indivizi și mai absurzi? Se întâmplă că mergi fără sens într-o direcție oarecare. Dacă te oprești, mori! Dacă încetinești, mori! Ce este important în lumea aceasta? Faptul ca un sistem să funcționeze. Este suficient acest lucru și trebuie păstrată această stare a lucrurilor. Acest lucru este subliniat de St. King și film: o lume orwelliană din care este extras liderul și înlocuit cu sistemul, adică cu un mod de viață bazat pe munca absurdă și infinită.
Luați metafora aceasta a mersului până la epuizare. Mulți am experimentat-o într-un fel sau altul în viață. Faptul de a merge fără oprire, ducând durerile, epuizarea împingând-o până la capăt, limitându-ne speranțele la aproape și imediat, la acel „hai, încă un pas!”, sau disperând…. „mă prăbușesc! Gata! Nu mai pot!”, devine sensul suprem al vieții. Gândiți-vă că nu există capăt de drum, ci doar drumul infinit. De fapt, drumul ține până acolo unde îl poți parcurge. Scopul nu este să existe o capăt, o linie de sosire. Asta ar simplifica lucrurile. Scopul este interior și neclar, căci mergi până acolo până când moartea te va înșfăca. Scopul devine moartea. Ce faci între timp? Te compari! Bucuria vine din a te bucura că ai mers cu un pas mai mult decât cel de lângă tine, care este văzut ca adversar.
Personajele filmului, Raymond Garraty și Peter McVries sunt cei care leagă o prietenie strânsă de-a lungul drumului. Se ajută, se trag unul pe altul, se sprijină la somnul bizar în mers.
Parcurg sute de kilometri, de-a lungul a mai multe zile. Nevoile și le fac în mers, dorm mergând, vorbesc, se bucură și plâng împreună cu o mână de alți câțiva care gravitează în jurul lor. Singurătatea este personajul cumplit al filmului, cel care își are adversar în această legătură ciudată care se formează între cei doi. Finalul neașteptat al filmului, în care Peter McVries câștigă deoarece prietenul său se sacrifică, ne aruncă din nou în „plăcerea” de a vedea personajul principal murind. S-ar părea că filmul trasează tușe mai groase decât cartea, unde personajul principal câștigă. Asta pentru a pune punct oricărei speranțe sau atașament de vreo calitate umană care ar conta, care ar avea valoarea de a fi preamărită.
Acum, imaginați-vă care este elongația metaforei. Și meditați efectiv la ce ați face dacă ați fi în Marșul cel lung. Ah, da, chiar sunteți personaj în film. Chiar suntem. Putem sta? Nici măcar indivizi care au milioane – au câștigat „premiul cel mare” – nu stau. În film este redat acest lucru prin acea continuare a drumului spre orizont al lui Peter, chiar și după ce a „încheiat” cursa. Nevoia te constrânge la tot pasul. Pe lângă boli, foame – pentru unii – care îi îndeamnă să meargă la un serviciu mizer, subplătit și care nu oferă nicio satisfacție, ci doar îndoaie coloana vertebrală și dă cârcei la picioare, vin adevăratele provocări, numite Instituții ale Statului, aberante în cea mai mare parte în funcționalitatea lor actuală, iar tu fiind înconjurat de milioane de administratori care îți închid calea și care te așteaptă să te execute cu un glonț în cap la orice abatere de la drum. Ce libertate să ai? De aceea Sartre spune că libertatea triumfă într-un singur sens: să te sinucizi. Ești liber să pleci când vrei din lumea asta fie oprindu-te, și ești executat automat, fie te auto-elimini. Oare de ce societatea nu suportă sinucigașii? Nici măcar religiile…. Asta pentru că este sfidător! Nu ai voie să pui la îndoială regulile stupide. Nu ai voie să schimbi ceva. Sunt milioane, chiar miliarde de adversari care doar merg și ar vedea revolta dumitale doar ca pe o perturbare a propriului mers. Ei vor cu toții „să câștige”. Iar prețul câștigului este doar unul: ca tu să pierzi. Cazi? Se sare peste tine, ești deja cadavru. Întâmplătoarele accese de prietenie sau de sacrificiu de sine nu sunt văzute decât de departe și doar ca expresii ale unor ciudățenii. Adevăratul mers al lumii este acesta, în ritm susținut, spre nicăieri! Iubirea, prietenia? Mici distracții pe calea cea mare, menite să maseze spiritul pentru a-l putea stoarce de încă un strop de energie pentru a face încă doi pași. Bogatul, precum și săracul, canalia și sfântul merg umăr la umăr, chiar dacă încrederea în sine a fiecăruia diferă. Canalia și politicianul, cel care are iluzia că este privilegiat, te scuipă, îți pot pune și piedică chiar, deși marșul este aliniat. Mai devreme sau mai târziu le poți vedea creierii întinși pe asfalt, iar tu treci pe lângă cadavre și îți mulțumești în sân că nu ai avut o relație apropiată care să-ți dea un motiv de o durere în plus. Simțiți cumva durere sfâșietoare când vecinul a murit? Spuneți: „S-a dus și nea Gheorghe, săracul!” Cel mult. Apoi întrebați ce e de mâncare la prânz. Dar vă smulgeți părul din cap de dureri sfâșietoare dacă vă pierdeți telefonul mobil. Sau dacă moare cel cu care mergeți alături. Are Epictet, în Manualul, această incredibilă descriere: „Voința naturii poate fi înțeleasă din lucrurile asupra cărora suntem cu toții de acord. De pildă, când copilul altuia sparge o cupă, suntem gata îndată să spunem: «Asemenea lucruri se întâmplă». Să știi, așadar, că atunci când propria ta cupă se sparge, trebuie să fii la fel cum erai atunci când s-a spart cupa altuia. Aplică aceasta și lucrurilor mai importante. A murit copilul sau soția altuia? Nu este nimeni care să nu spună: «Aceasta este soarta omului». Dar când moare propriul copil, îndată strigăm: «Vai mie! Cât sunt de nenorocit!» Ar trebui însă să ne amintim mereu cum ne simțim atunci când auzim că același lucru li s-a întâmplat altora.” Ce elogiu adus singurătății și stăpânirii de sine! Nu există nimic în lumea aceasta care să pună diagnosticul atât de bine ca Epictet, plecând de aceste exemple… Vă vedeți în descrierea lui? Aveți o răceală și indiferență în fața nenorocirilor altora? E la fel comportamentul dumneavoastră când e vorba despre propriile nenorociri? Sunt două viteze diferite? Ah, chiar îmi spuneți: „Dar e normal să fie așa!” Dacă spuneți asta, înseamnă că sunteți perfect aliniați cu Sistemul și jocul Marșului cel lung.
Așadar, drum „bun” să avem!
Facebook
WhatsApp
TikTok
