Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
4.Aici cuvintele lui Radu au ajuns tot mai greu de înțeles. O linişte nemărginită se citeşte printre rândurile lui, dar nu e decât urma paşilor rătăciţi prin noapte. „Ar trebui să acceptăm viaţa aşa cum este, îmi spunea el, în zilele lui decembrie 1989, când ne-am aflat amândoi pe străzile pline de revoltă. Aşa cum este ea pentru noi…” El credea însă că poticnirea noastră vine din disperare. Am citit undeva că spiritul cel mai bine dotat poate fi strivit sub povara darurilor sale. Constat, dar nu cu mirare, că Radu nu vorbeşte aproape deloc în caietul lui, despre zilele acelea. Ajunsese să-i fie frică de somn, poate că-i amintea de moarte. Avea o față pământie, ochii tulburi și adânc căzuți în orbite, sub care îi atârnau pungile vineții, ca după multe nopți nedormite. Frica de ameninţare e o nelinişte oarecum gratuită şi regăsesc toate acestea undeva, în gândurile lui. Sentimentul de deznădejde nu poate îmbrăca decât forma grandioasă a protestului, orice om are conştiinţa că-i lipseşte ceva, pentru a căuta, de fapt, să depăşească starea prezentă. Şi apoi, cine ar putea să creadă că primejdiile care pot să tulbure unele suflete sunt tot atât de adânc ale noastre ca şi primejdiile reale? Prietenul meu e întreg şi e viu în aceste cuvinte, la care a mai adăugat: Dumnezeu e zi şi noapte, iarnă şi vară, prisos şi foamete. Dacă omul s-ar căuta mai întâi pe sine, ar vedea cât este de neputincios să treacă dincolo de el; alergăm nepăsători spre prăpastie, după ce ne-am pus în faţă ceva care să ne împiedice să o vedem. Timpul îl băgăm de seamă doar pierzându-l, orele irosite atârnă greu în veșnicia sfârşitului, iar noaptea ne vestește nesfârşita zi în care se aşază somnul peste pustiul din noi. Trebuie doar să ne vindecăm de răutate, avem un acut sentiment de vinovăție. Și cele mai grave situații, dacă se repetă prea des, pot să-i dea unui om senzația de siguranță. E un paradox, îmi repeta Radu, dar trebuie să ne păstrăm sângele rece…
5.Maria a venit în fiecare săptămână, învăţa fiecare capitol nou cu un fel de bucurie a înţelegerii, uşor copilărească, dar plină de delicateţea felului ei de a fi. Azi, când scriu, e 24 septembrie, e ziua mea şi a venit Mircea, bun ca întotdeauna, cu optimismul lui molipsitor. Am stat împreună în cameră, Pavel pictează de câteva zile, în atelierul lui improvizat şi nu-l văd decât foarte târziu, spre miezul nopţii.
„Spune-mi, Mircea, l-am rugat pe prietenul meu, cum să înţeleg starea mea din aceste zile, simt că trăiesc un fel de experienţă care se desfăşoară în afara mea…” El mi-a zis, cu vocea lui calmă, că omul normal îşi trăieşte visul său într-o povestire pe care şi-o poate spune sieşi sau altcuiva. Confuzul, zicea el, nu suprimă absenţa subiectului, care e aici fără a se afla aici, fiind fascinat de imaginarul său amestecat. „Bine, am spus, dar eu asta simt acum, toate experienţele mele se nasc sub presiunea unor date haotice.” Mircea însă a încercat să mă apere de primejdiile obsesiilor care-mi atacau gândurile. „Radule, a continuat el, pentru un confuz oniric încântarea lui e chiar experienţa intenţionalităţii sale, care leagă imaginile de o dorinţă, de frământările lui…” Vorbea cu mine ca şi când ar fi dorit să-mi alunge mirările de acum, ca şi cum mi-ar fi spus compară, uită-te în jurul tău, eşti un om normal, îţi trebuie voinţa de a înţelege acest lucru.
Eu mai ştiu… ce să mai caut… „Uite, spunea Mircea, absenţa subiectului din vis e tocmai atracţia exercitată de puterea imaginarului şi acest hău prezent în subiect îl face, pe cel invocat de tine, să înceteze de a mai fi cineva.” Dar eu, eu ce simţeam? Ce înşir aici cu liniştea conştiinţei mele ascunse? Conştiinţă ruptă de realitate, aglomerare de evenimente fără istorie, fără spaţiu şi fără timp… De fapt, aveam tot mai des sentimentul că pierd orice posibilitate de a fi prezent în lumea de lângă mine, era ceva asemănător cu dimineaţa în care te trezeşti din somn şi o clipă eşti ca năuc, găsindu-te parcă în faţa unui abis. Hei, mi-am zis consolator, nu e neant pur, e o lume populată de trăiri care te capturează…
Da… Maria venea săptămânal în mansarda mea, prin geamurile căreia, deschise spre aerul rece al oraşului, intra prima fulguială a iernii abia începute. Sta la biroul meu şi scria, cu un calm delicat, subiectele pregătite de mine şi o urmăream adesea, cu privirea strecurată pe sub ochelari. Era frumoasă, dar ochii ei trădau o tristeţe greu de ascuns, îi tremurau uşor buzele şi rămâneam minute întregi în contemplarea ei discretă. Într-o seară – ninsese mult, era totul acoperit de zăpadă – m-a întrebat dacă putem să ieşim la plimbare. Am mers aproape două ore prin zăpada aşezată temeinic pe străzile oraşului. „Am văzut, a zis Maria, că scrii mereu şi tot aşezi zeci de foi în dosare…” Am zâmbit şi i-am răspuns: „Îmi pregătesc lucrarea de diplomă şi chiar îmi place mult ceea ce fac…” Maria însă nu părea să aibă răbdare să mă asculte şi, brusc, m-a întrebat: „Dar despre lumea din care vii tu, poţi să-mi povesteşti?” Când m-am uitat în ochii ei, m-a întâmpinat o privire îndepărtată. Oricum, destinului nu ți-e îngăduit să-i poruncești ceva.
Am avut, mai întâi, sentimentul unei retrageri şi eschivări, fiindcă despre lumea din care veneam – curată, dominată de liniştea calmă a familiei mele – nu-mi plăcea să povestesc altora, simţeam un fel de dorinţă, poate egoistă, de a o păstra numai pentru mine. Ceva însă din privirea ei m-a îndemnat să vorbesc… Şi am povestit mult, cu bucuria monologului meu interior…
„Am trăit, i-am spus, într-un sat de munte, mare, curat, peste care se aşezase pădurea şi iarba, iar tata era preotul satului… Mama mea e învăţătoare acolo, acasă. Nu ştiu dacă tu poţi să înţelegi cum era lumea mea, cred că poate fi doar trăită, nu şi explicată.” Maria mă asculta în tăcere, scârţâia zăpada sub picioarele noastre şi păream să fim singurii oameni din oraşul îngheţat în înserare. „Tata, am continuat eu, era un om deosebit, un preot, ca un sfânt, aşa îl şi vedeau oamenii din satul nostru… Mult timp, cel puţin cât a ţinut copilăria mea, tata a fost, pentru mine, imaginea lui Dumnezeu…” Maria s-a oprit puţin şi m-a întrebat: „Era… De ce era?” Mi s-au terminat cuvintele. „Fiindcă s-a dus… Avea doar 45 de ani când a murit”…
Ne-am continuat, apoi, un timp, plimbarea în tăcere. Într-un fel pe care nu ştiu să-l explic, ne-am regăsit ţinându-ne de mână; simţeam degetele ei îngheţate în mâna mea şi atingerea aceea mi-a rămas atât de vie, atât de prezentă, încât aş putea şi acum să o cred reală, ca un semn al nesfârşitului din fiecare zi care avea să vină. Mergeam, mână în mână, prin zăpezile străzii şi-i povesteam despre satul meu, în care mirosea a brazi şi a cetină, în care veşnicia nu a fost niciodată doar o figură de stil. Simt acum, amintindu-mi cum se ivea iubirea din noi, că se usucă şi cade, ca o răsuflare abia auzită, viaţa din mine. A fost doar un vis totul, se destramă azi în ora nopţii şi în lumina lui, toată dragostea mea. Sub aripa uscată a alunilor apasă azi somnul morţii şi inima mea îngheţată nu mai crede în vreo mângâiere. Mă întreb, cu cele din urmă clipe de luciditate de care mai sunt în stare, de ce ar fi sfârşitul un freamăt de taină ascunsă.
Atunci, pe străzile năpădite de iarnă, eu şi Maria încercam primele semne ale iubirii care venea liniştită şi caldă. În fiecare dintre diminețile care au urmat mă vedeam în mijlocul unei câmpii late, cu o ceașcă de ceai în mână și numărând animale necunoscute. Viața mea de mai înainte își pierduse vlaga, devenise ca un fluture spre toamnă, tot mai fără putere, imponderabilă și stranie.
Citeşte şi
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU; Manichiură…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Amintiri din Țara de Carton ( IV )…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; D&G…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU; O nuanță politică…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Armonie…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Complexe și complexați…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Sonetele adolescenței…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 5) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Mai este mult până departe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Început de veac în Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Gala premiilor UARF…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Timpul sacru și profanii…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; O dramoletă bulevardieră…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar – trei…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; România și minoritarii ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; Destul…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Să alegem tăcerea…
CIUCLARISME – Bogdan CIUCLARU; Un top…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Alte trei lame de cuțit…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 8 – Dana NEACȘU…
PICĂTURI DE ROUĂ – Octavian SOVIANY; Șase…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Cinci respirări de primăvară…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Ca-n viață, ca-n filme ( viața la 18 ani) …
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; Tu, nebun de alb; eu, regină albă ( viața la 16 ani ) …
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Stelele din mine…
Facebook
WhatsApp
TikTok
