PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Vacanță sau isterie?

E dimineață. Ne-am propus să plecăm la 9, dar nu ne grăbim și pentru că nu ne grăbim deloc, plecăm la 10, știind că oricum ne așteaptă o coloana pe Valea Prahovei, dar nu contează – am prins festivalul pe care îl pândim de 2 ani deja. E aglomerat, se merge greu. Îmi așez ochelarii mai bine și mă înarmez cu răbdare. GPS-ul murmură ceva, dar nu îl ascult, îmi place melodia de la radio. Întreb vag ce a zis. Nimeni n-a auzit. Mă uit urât la telefon așteptând să repete. Nu repetă. Nici nu-i nevoie. Văd iadul roșu. Coloana. Se întinde lungă și se pierde la marginea ecranului. Mă atașez și eu, ca un vagon la tren și aștept. Îmi pun o țigară în aparat și respir adânc. Coloana se mișcă 2 metri și se oprește. Nu mă grăbesc. De ce m-aș grăbi. Cel din spate se grăbește însă. Claxonează. Aparatul îmi vibrează în mână. Prietenul cu numere de București insistă. Mă mut doi metri mai în față. Se calmează și mă urmează. Avansul e infim. Mă întreb cu ce îl ajută? Tot o oră și mai bine face ca să iasă din ambuteiaj.

Depășim momentul și avansăm energic, dar energici sunt și plictisiții din spate așa că începe isteria și admirăm mai multe depășiri spectaculoase, în curbă și pe linie continuă. Sper doar că nu erau plecați în vacanță, altfel aș aminti tuturor că destinațiile nu se mută de pe hartă și că scopul este să ajungi la destinație întreg, nu în pardesiu de șipci.

Mergem energic cam 45 de minute, până când ne atașăm unei noi coloane. În spatele meu, la o distanță considerabilă sclipește în soare un Mercedes vechi, dar foarte bine întreținut. Îl admir în oglinzi. Avansăm încet. Mercedesul păstrează o distanță mai mare decât cea legală. E relaxat, nu se grăbește. Poate pleacă în vacanță… Din spatele lui cineva claxonează. Îl văd cum se apropie încet. Pe dreapta, aproape prin șanț mă depășește încet dar sigur un Matiz alb. Îl văd venind de departe ca o oiță albă rătăcită. Mă mut spre axul drumului, de dragul oglinzii din dreapta, dar mă opresc. Cineva depășește și pe stânga. Tot de departe vine și el. Cele două oițe se întâlnesc, se claxonează, se înjură și își fac loc în coloana în niște poziții demne de filmele de comedie. Eu doar mă întreb, oare credeau că suntem 20 de idioți care mergem cu 2 la oră din pasiune?

Continuăm preț de 20 de minute și ne atașăm unei noi coloane, dirijată de data aceasta de un semafor uman. Un bărbat ars de soare, îmbrăcat într-o salopetă cu bretelele lăsate în jos și un tricou portocaliu, ține în mână ceva ca o paletuță verde. Ne dă în cele din urmă verde și începem să ne mișcăm, dar ne oprim brusc din nou, pentru că cel din față a decis că este momentul să se oprească și să înjure semaforul uman. Omul nu răspunde. E obișnuit. Agită doar paletuța și îi face semn să treacă. În mintea mea se lasă încet cortina. Cel din față se cearta în continuare. Ceva îmi spune că la noi se va face roșu. Dau să îl claxonez și sunt gata să îi strig la rândul meu ceva, nu de bine și nu frumos, dar mă abțin. Am stabilit de acasă că nu mă enervez. Mai iau o țigară. Supăratul pleacă iar paletuța se întoarce. Am roșu. Spectacolul începe pe partea cealaltă.

Ajungem în cele din urmă calmi și liniștiți la destinație, dar mai ales întregi. Mă consolez cu ideea că, dacă Dumnezeu mi-ar ierta cate un păcat la fiecare pilot de raliu pe care îl feresc, am Raiul asigurat.

Ajungem în piață. O doamnă recită un text scris de un domn din Iași. Spune o poveste cu zâne și cavaleri. Recită așa frumos încât mă deconectez și mă pierd în cuvintele ei. Din spate se aud voci. Revin la realitate. Mă întorc. În spate doi străini vorbesc. El îi face semn partenerei sale să tacă, îmi zâmbește larg și îmi arată OK. Zâmbesc și eu și mă întreb cât de tare căzusem în contemplare. Dau să mă deconectez din nou, dar nu pot. Undeva în dreapta mea cineva înjură. Îl bate soarele în cap. Face insolație. Mă uit din nou. I-aș spune că e vară, e iulie, aproape august și e logic să fie soare, dar ridic din umeri și mă concentrez din nou pe vocea povestitoarei. Furioșii pleacă înjurând în continuare.

Ne plimbăm pe străduțele înguste. Strada principală coboară. Piatra e tocită de vreme și alunecă. În fața noastră o domnișoară patinează pe tocuri la vale și comentează – de ce nu e asfalt? De ce alunecă? Noroc cu Galeria bătrânelor doamne pentru că apare o balustradă și se agață. Își manifestă tare, răspicat și colorat nemulțumirea. Are sens să spun că este de bun simț să ne interesăm unde mergem și să fim echipați corespunzător? N-are sens… au apărut poze cu turiști în șlapi pe Moldoveanu. E inutil.

Ajung și eu la concluzia că e cald și soare, dar vrem să mai stăm afară, iar spectacolul e în pauză tehnică o oră, așa că avem nevoie de apă. De undeva, cineva înjură pauza tehnică și organizatorii. Să le spună cineva că și echipa tehnică e formată din oameni care au nevoie de apă, mâncare și altele.

Trec pe lângă un mic magazin care vinde Langoș în diverse combinații. Au apă, dar atunci o pun la frigider. Mă atașez la coadă. Undeva, cineva înjură din nou și se isterizează. Coada e prea lungă. Îi e foame. Se grăbește. Din spate cineva mă bate pe umăr. Mă întorc. Un străin îmi arată ceva jos și repetă money, money. Mă uit. Pierdusem doi lei. Îi ridic, îi mulțumesc și îi spun să treacă în față. Mă refuză. E dispus să își aștepte calm rândul. Omul e în vacanță, calm și liniștit. Îi explic că aștept să se răcească apa. Înțelege, îmi mulțumește și trece în față. După el mai trece un cuplu și se uită ostentativ, așteptând să ripostez ceva. Din spate, cineva se isterizează și mă ceartă: „Alo, domnișoară și noi suntem la rând!” Să le explic că dacă noi cei din față schimbăm pozițiile între noi el rămâne pe același loc? Nu are sens. Mai mulți îl aprobă. Ridic din umeri și mă mut în capătul cozii. Isteria încetează. Domnul din fața mea înțelege se pare și îmi face semn să trec. E în regulă. Mă simt bine acolo. Îmi iau în cele din urmă apa și zâmbesc victorioasă. E rece sloi.

Decidem că a venit momentul să îi cumpărăm cățelului de acasă o jucărie și pornim în căutarea uneia cât mai colorate. Coincidență sau nu, în față ne apare un cățel la fel ca al nostru pe care, inevitabil, vreau să îl mângâi. Cățelul înțelege perfect intenția și începe să dea din coadă. Cer permisiunea stăpânului, care aprobă mârâind. Mă apuc de mângâiat blănoșenia, care mârâie și hârâie extaziată, dar nu trece un minut că îl aud pe stăpân – „Haideți, domnișoară, că mă grăbesc!”. Îmi retrag mâinile. După accent nu pare a fi de-al locului, deci este tot în vacanță. Întreb. Confirmă. Câinele țopăie voios pe lângă el, dând din coadă, în timp ce stăpânul îl târăște în jos pe stradă. Mă întreb dacă nu îl deranjează că doar câinele se bucură de vacanță. (Va urma…)

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro