Mario Vargas Llosa sau realitatea ca schiță deseori nereușită a imaginației
Mario – cel care avea să devină scriitorul Mario Vargas Llosa, laureatul Nobelului pentru literatură din 2010 – s-a născut primăvara. La sfârșitul lui martie 1936. Pe 28 mai precis. S-a născut într-un oraș din Peru numit Arequipa și a copilărit în Cochabamba (Bolivia) și apoi în Piura (Peru). Până la 10 ani a crezut că tatăl său a fost un eroi care a murit. A fost nevoit să facă însă față adevărului, atunci când acesta a reapărut. Tatăl său trăia. A părăsit-o pe maică-sa atunci când aceasta era însărcinată, după 5 luni de la căsătorie.
La Ciudad Blanca / Orașul Alb, așa era supranumit Arequipa. Un oraș din piatră albă, luminat de vulcani. I se spunea Orașul Alb în primul rând datorită clădirilor din sillar / o rocă albă, vulcanică, extrasă din canioanele din jur. Deși mic ca număr de locuitori – în 1936, când s-a născut Mario, trăiau acolo în jur de 85.000 – avea prestigiu regional, influență, o identitate bine conturată și era al doilea ca importanță după Lima. O atmosferă de oraș conservator – mult mai legat de tradiția hispanică decât moderna Lima -, un adevărat bastion al conservatorismului catolic era de fapt orașul. Colonial, aristocratic, izolat geografic. Orașul e dominat de 3 vulcani: Misti, Chachani și Pichu Pichu. Nu de puține ori Mario va spune că imaginea copilăriei sale e asociată cu „lumina albă a Arequipei și silueta perfectă a lui Misti”.
Străzi înguste, pavate cu piatră. Case joase, cu arcade, curți interioare și porticuri. O Piață Centrală / Plaza de Armas dominată de o catedrală neoclasică. Câteva cartiere care păstrau încă structura colonială. Tramvaie electrice vechi, din când în când – foarte rar – automobile, căruțe. Totul se mișca lent. Provincial. Llosa va spune despre Arequipa că era ,,un oraș în care timpul avea altă densitate”.
Clasele sociale erau foarte clar delimitate: elitele albe, descendente ale vechilor familii coloniale, o clasă de mijloc aflată în creștere și populație indigenă în satele din jur. În multe dintre romanele lui Llosa va apărea această stratificare socială. Deși a părăsit orașul la vârsta de un an, Mario revine acolo în adolescență. A păstrat în timp o adevărată mitologie afectivă locului. O mitologie alimentată din plin de poveștile familiei sale.
Pedro Llosa, bunicul lui Mario, era o figură importantă în oraș iar familia sa făcea parte dintr-o clasă respectată. După ce tatăl său a reapărut, a adus cu el un stil de viață pentru băiat care îi era până atunci necunoscut. O disciplină de fier. Apoi l-au trimis la Leoncio Prado, o școală militară din Lima. Acolo a învățat despre bărbați și despre frică. A văzut cum disciplina poate zdrobi un suflet sau cum îl poate căli ca pe o sabie de Toledo. Mai târziu, a scris o carte despre asta. A numit-o ,,Orașul și câinii”. Cartea era bună. Era adevărată. Atât de adevărată încât militarii au ars-o în curtea școlii. Dar cuvintele nu ard atât de ușor ca hârtia.
Mario s-a îndrăgostit de mătușa sa, Julia Urquidi. Era măritată. Era cu 10 ani mai mare decât el și era sora soției unchiului săi. Cei doi s-au căsătorit provocând un adevărat scandal. Mario avea doar 19 ani. După căsătorie au plecat la Paris. Parisul era un loc bun pentru un scriitor tânăr. Erau săraci, dar era o sărăcie curată. Acolo, Mario a învățat că scrisul este o meserie, ca și tâmplăria. Scria în fiecare zi, la ore fixe. Nu aștepta muza. A trăit într-o mansardă și a scris Ora 25 a vieții lui. A mâncat puțin și a muncit mult. Când mariajul cu Julia s-a stins, Mario nu a privit în urmă. A luat-o de soție pe Patricia. Verișoara lui primară. O altă furtună în familie, un alt scandal pe care lumea l-a judecat în șoaptă. Dar Patricia i-a fost armură și sabie timp de cincizeci de ani. I-a organizat viața, i-a crescut copiii și i-a ținut stilourile mereu pline cu cerneală.
A fost prieten cu Gabriel García Márquez. Doi uriași. Beau rom, vorbeau despre revoluție și scriau cărți. Se pare însă prietenia dintre cei doi bărbați puternici a fost fragilă precum sticla. În 1976, într-un cinematograf din Mexico City, Mario l-a privit pe Gabo, i-a spus ceva scurt și i-a tras un pumn drept în figură. García Márquez a căzut pe podea cu un ochi vânăt. Unii au spus că a fost vorba despre politică – Mario părăsise stânga și îl ura pe Castro, în timp ce Gabo îi rămăsese credincios. Alții, mai avizați, au șoptit că a fost vorba despre Patricia și despre un secret de familie. Niciunul nu a vorbit vreodată despre asta.
Apoi a vrut să fie președinte. A intrat în arenă precum un taur, în 1990. A luptat curat, cu idei și discursuri puternice. Însă, fapt știut de toată lumea, politica este o afacere murdară. Un inginer necunoscut pe nume Alberto Fujimori l-a învins, iar Mario a părăsit Peru cu gust de cenușă în gură. S-a întors la singurul lucru care nu l-a trădat niciodată: pagina albă.
Cât despre Nobelul din 2010, suedezii l-au ocolit pe Llosa zeci de ani. Toată lumea credea că Academia îl uitase, că opțiunile lui politice de dreapta îi tăiaseră definitiv calea spre Stockholm. El însuși renunțase la orice speranță.
În dimineața zilei de 7 octombrie 2010, la ora 5:00, Mario era în apartamentul său din New York. Preda la Princeton și își pregătea cursurile pentru a doua zi. Nu aștepta niciun apel. Telefonul a sunat în liniștea dimineții. Era Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze. I-a spus că a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. Motivația juriului: „Pentru cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.” Mario a crezut mai întâi că e o farsă a vreunui prieten jurnalist. A cerut confirmări. Nu era o farsă. La 74 de ani, încununarea absolută sosise exact când nu o mai aștepta. În Peru s-a declanșat o sărbătoare națională, iar la discursul de recepție din Stockholm, Llosa a vorbit despre lectură, libertate și Peru. A vorbit direct despre ruperea sa de socialism și de Fidel Castro, un moment ideologic crucial care i-a redefinit viața, relația cu alți scriitori latino-americani și parcursul politic.
La bătrânețe, când alții se mulțumesc cu amintirile, deja având Premiul Nobel în buzunar, Mario a mai lovit o dată: la optzeci de ani a lăsat-o pe Patricia și s-a aruncat în brațele Isabelei Preysler, o frumusețe din înalta societate din Madrid, fosta soție a lui Julio Iglesias. Presa de scandal îl urmărea pe străzi, lumea era oripilată dar bătrânului nu-i păsa. Trăia! Mario Vargas Llosa a fost un om care a iubit lupta. A scris cărți dure, a iubit femei interzise, a lovit cu pumnul și nu s-a scuzat niciodată. A fost un scriitor bun. Iar asta este tot ce contează la sfârșitul zilei.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
