PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Interogații

despre însumi, de dan iancu,poticniri (nărăviri), răvașe, analogii, fugi, extensii, editura agol

   Unele manifestări și expuneri ale versatilității sunt crescute, spuse și așezate conștient în corpul făcut vizibil al poeziei, pe suprafețele ei bine șlefuite de cele mai multe ori pentru ca fiecare dintre expresiile reținute să se mute firesc în necesarele interogații care (ni) le fac cunoscute, care (ni) le apropie și le pun coerent pe frecvențele spunerii și apropierii lor. Toate se lasă aruncate cât mai departe de gestul întotdeauna neintuit al fiecărui răspuns ce așteaptă să se lase văzut, citit, înțeles.

  Dan Iancu se caută continuu în mișcările îngăduite de fiecare corp pe care stările lui îl întâlnesc, în ale cărui mișcări se lasă așezate și interogate, în cât mai multe dintre cuvintele pe care poezia lui le încape și reușește să le trimită privirilor și împrejmuirilor noastre. Poezia lui Dan Iancu se apropie de oricare semn pe care traseele vieții lui l-a așezat în trecutul nepierdut în uitare sau în prezentul care mai departe îi amplifică subiectele traversând împreună timpul care le absoarbe și le reține în interogațiile materializate de cuvintele poeziei, de grafia și ortografia pe care căutatele răspunsuri la aceste așezări ale lor le caută continuu, neobosit.

Mă desfac. Sunt un copil dezacordat lăsat pradă interiorului său pe unde

viermii au încolțit. Am să tac și n-am să mai primesc pe nimeni în mine oricât

de frumos ar năvăli cu picioarele-i prelungi și iubiri aromitoare, oricât de mult

bine mi s-ar părea turnat în paharul de cristal de la mama, oricât m-ar dizolva

singurătatea-n cuvinte…

   Lumea cu vitrinele ei luminate sau nu se lasă privite și explicate în această expunere poetică, expunere în care încap și poemele, incantațiile despre însumi în care s-a așezat și încearcă să rămână pentru cât mai mult timp Dan Iancu. Fiecare cântec îndeamnă la îngânare sau la explozia uneori orbitoare a desfacerii în care sunt lăsate să încapă mișcările dezlipirii, ale dezintegrării care alimentează secvențele vieții care încearcă să se recompună cât mai coerent sau cât mai eliberate de traumele fragilității în care s-au lăsat amestecate, și de cele mai multe ori nespuse, nescrise, neelucidate de nicio căutare prin aceste discrete încăperi deschise de cuvinte și de grafiile lor în acest caleidoscop mișcător și atât de intens.

în sine obiectul e o circumferință mobilă, stabilă, lăsată în spațiu

să se multiplice, ori noi nu pricepem că a ne diviza într-o câtime

de imagini e un mod de a ne fura aparența de oameni când suntem

un soi de fugari-jăndari după noi înșine adulmecându-ne, posedân-

du-ne, iar a scrie poezie e a-ți întinde sângele peste obiectele din ju-

rul tău…

   Împărtășirea și refularea acestor secvențe ale vieții transformate în interogații este călătoria la care ne invită Dan Iancu răsfoind, privind și citind ceea ce el a putut (ex)pune și arăta ca fiind cum spune: o luptă cu mine, una pe care el o întreține adăugându-i fiecare zvâcnire disponibilă să îl (de)scrie, să îl facă vizibil în fiecare dintre acele stări pe care le (re)cunoaște și pe care le poate pune în acest monolog, în acest cântec despre mine însumi interpretat și perpetuat pe paginile acestui album deloc inhibat de imagine, de limbaj sau de răsfrângeri ale lor în privirille și simțirile noastre. Suntem invitați să privim, să scotocim prin oricare pliu desfăcut intenționat de poet pentru aceste apropieri și participare.

Mă gândesc cum ar arăta o funcție a cărei integrală să fie suprafața convor-

birilor noastre, a coapselor tale și a imaginației mele înfloritoare ca mucegaiurile

de pe pereți. Mă vei întreba la ce folosește și am să-ți răspund că viitorul acestei

lumi cu unghiile netăiate depinde de rezultat, așa cum cântul din zori depinde de

glasul celui care trimite ruga. Iar lumânarea depinde de ceară ca să curgă lin de-a

lungul vieților noastre…

   Poezia lui Dan Iancu nu se ascunde în interogații, ci se expune, se explică în partea vizibilă a vieții lui, în subsolul împărțit cu realitatea de fiecare pagină și în fiecare imagine care reușește să se lase prinsă și așezată pe suprafețele lor. Toate sunt disponibile odată cu fiecare pas făcut în acest interior deschis pentru lectură și pentru a ne apropia intensitățile și empatiile ei. Citim un album plin și privim un autor (auto)ecorșat, lăsat să umble așa prin cuvinte, imagini și note de subsol care împreună încearcă să îl (re)compună continuu, firesc. Suntem apropiați de o căutare care nu își explică metodele, ci doar ne pune la dispoziție trăirile, stările lor, profunzimile. Interogațiile lui Dan Iancu sunt lăsate să curgă și să ajungă cât mai departe de (ne)înțelegerile și de (ne)putințele lui, sunt mai departe dispuse în cuvintele care le pot asigura deplasările și așezările în cele mai (ne)cunoscute stări și asumări ale lor.

cum vei deschide o ușă fără să te temi? mișcarea limpede a aerului

plin de mirosul drumului ce-ar dori să fie făcut…

   Ne apropiem și parcurgem acest album în care întâlnim poticniri(nărăviri), răvașe, analogii, fugi, extensii și cât se poate de multe dintre întrupările lor care pot completa și extinde acest (des)cântec lung și intens despre însumi, pe care Dan Iancu l-a alcătuit și la îngăduit apropierilor și lecturilor noastre. Fiecare dintre aceste (con)texte, poeme, gânduri, imagini etc. sunt expuse și lăsate să umble prin cele mai disponibile decoruri și stări îngăduite împreună cu privirile și stările găzduite de apropierile noastre.

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…