EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Reformatorul mioritic și democrația paradoxală

   Zilele trecute, partidele noastre și-au încasat subvențiile primite din partea unui stat aflat, după cum știm, în mare strâmtorare fiscală. În total, pentru nevoile organizațiilor politice mufate la fondurile publice, au fost prăduite 15 milioane și jumătate de lei. Nu mai pomenim mulțimea ONG-urilor abonate la același robinet public. Rațional, în speța partidelor, te-ai fi așteptat ca, în schimbul întreținerii și perpetuării comodității lor organizaționale, cei care populează partidele – adică, politicienii mioritici – să dea dovadă că ar fi interesați măcar în parte de bunul mers al treburilor publice. După cum știm, nici vorbă de așa ceva! Căci, în mod evident, mulțimea liniilor roșii care brăzdează spațiul public în ultima vreme indică doar faptul că partidele noastre au, întâi de toate, preocupări electorale. Vorba prezidentului nostru…

   Să presupunem că, în situații de criză, preocuparea partidelor pentru propria „blană” ar putea fi considerată ca firească. Cum la fel de firesc ar fi fost ca, în asemenea situații de regres în preferințele românilor, respectivele organizații politice să-și îndrepte atenția asupra lor însăși. Puțin probabil ca electorii, vezi Doamne, să fi visat cine știe ce grozăvie și din această cauză și-au schimbat peste noapte opțiunile politice! De fapt, aceștia nu au făcut decât să reacționeze la ceea ce au întreprins în ultima vreme cei cocoțați în funcții publice. În ciuda unui atare context, discursul public al partidelor noastre mioritice, cel adresat românilor, continuă să fie „fulgerat” de așa numita chestiune a reformelor. Adică, un fel de rețetar al „necesității” unor schimbări având consecințe îndeosebi asupra vieții altora, nicidecum a politicienilor! În situația în care, repetăm, schimbarea orientărilor politice ale românilor este o consecință directă a unui proces a cărui evoluție, în realitate, s-a datorat chiar deciziilor politicienilor. De pildă, „necesitatea”, „urgența”, „inevitabilitatea” reformării sistemului de salarizare a bugetarilor, a administrației publice etc., se datorează deciziilor luate de către politicieni. Din tot felul de pricini, aceștia au amânat corecțiile care trebuiau introduse de multă vreme în legislația referitoare la salarizare, precum și în aceea care ar fi trebuit să optimizeze suprapopularea administrației publice, ineficiența, slaba profesionalizare, criteriile de selecție etc. Reforma este un fel de a acționa fiind constrâns de acumularea de probleme, de nesoluționare la timp a disfuncționalităților, de amânare a corecturilor etc.

   În aceste vremuri, în care mulți dintre semenii noștri se simt dezamăgiți, cu atât mai mult urgențele și acțiunea guvernanților ar fi trebuit să fie prompte, limpezi și eficiente. Ceea ce nu se întâmplă. Așa ceva pare să fie peste capacitățile reflexive ale partidelor. Deloc întâmplător, politicianul desemnat recent pentru postura de premier, nu ne propune altceva decât ceea ce știe de alați politicieni. Adică, cam aceiași bolboroseală compulsivă referitoare la necesitatea reformelor. Care, vezi Doamne, ar trebui să defileze, ca și până acum, într-o direcție așa-zis proeuropeană. De fapt, o altă abstracție, la fel de vagă, precum reforma. Fără vreun spațiu de atribute bine precizat. Și care să fi fost consecința unor dezbateri publice.

   Așadar, în loc de o necesară introspecție, românilor continuă să li se servească aceiași gargară găunoasă, privind necesitatea reformelor. Pe de altă parte, este evident: reformatorul nostru mioritic, asemeni zeității născute întru perfecțiune din spuma mării, nu are trebuință de propria reformă… De parcă vreo instanță extramundană a copleșit cu niște calități aparte, cu totul speciale, partidelor noastre mioritice. Și pe care, cică, muritorii de rând, lipsindu-le capacitatea de a le sesiza, nu le apreciază la adevărata lor valoare. De unde și paradoxul: cel care reformează, deși ar avea la rândul său nevoie de o reformă, adică de o banală adaptare la somațiile unei realități, la ale cărei disfuncționalități a contribuit din plin, vrea, în schimb, să gestioneze „reforma”! Adică, schimbarea unor felii semnificative din societate. Trebuie să recunoaștem: un asemenea tupeu este greu de înțeles de muritorii de rând.

   În mod evident, termenul de reformă este un concept vag. Unul din categoria celor ale căror unică valoare de întrebuințare constă în tăvălirea abstractă, dar cu „folos”, prin spațiul public. În acest mod, politicienii sunt convinși că pot înlocui procedura unui proiect de utilitate publică. Adică, ceva în interesul semenilor noștri, în calitate de cetățeni. Nici vorbă despre așa ceva! Din nefericire, cei care ne guvernează – intenționând s-o facă și-n continuare – datorită firavelor capacități intelectuale ale propriilor structuri reflexive, sunt departe de capacitatea schițării de proiecte. A unora desfășurate pe termen mediu și lung, explicite pentru românii de rând, care să vizeze problemele reale ale societății autohtone. De pildă, de ani buni partidele mioritice tot bat în piuă apa chioară a așa-zisei chestiuni a reformei administrației publice. Dar n-au depășit niciodată stadiul unui anunț programatic, de bifare a unui obiectiv care dă bine din punct de vedere electoral. Nici vorbă despre un proiect care să fi trecut prin analize și dezbateri în spațiul public. Și care pe durata unui mandat să fi avut câteva obiective clar definite. Termene și responsabili… Dimpotrivă, reforma, o modalitate asemănătoare unei proceduri revoluționare, promite soluții radicale. Extrem de abstracte.

   Termenul de reformă, tocmai din pricină că este unul abstract, are o îndelungată folosință în politica mioritică. De-a lungul întregului parcurs postcomunist, asupra românilor a plutit mereu inevitabilitatea reformelor. Necesitatea de netăgăduit a acestora, altfel spus. În mod paradoxal, mai toate partidele, indiferent de scorul indicat la un moment dat în sondajele de opinie, au avut drept leit-motiv chestiunea reformelor. Un fel de obsesie ideologică, arhetipală de-a dreptul. Și care sugerează că reformele ar putea fi deduse potrivit unui principiu doctrinar. De parcă, soluțiile la problemele reale ale societății autohtone ar putea fi operaționalizate pornind de la credințele identitare ale partidelor. O aberație! Practicată însă de mai toate organizațiile politice autohtone.

   Pe când, în realitate, lucrurile au o cu totul altă logică. E lesne de observat că atât spațiul public, cât și cel virtual, sunt de regulă acaparate de criticile disfuncționalităților care însoțesc actele de guvernare. Sunt reacții care ar putea fi considerate ca fiind procese adaptative la realitatea extrem de dinamică a societăților contemporane. Ceea ce este valabil și în cadrul arealului autohton. Nicăieri lucrurile nu evoluează potrivit așteptărilor. Mereu apar fenomene care nemulțumesc pe unii dintre semenii noștri, generând frustrări pe care, după cum știm, se cațără tot felul de grupuri politice. Un atare fenomen fiind prezent și pe coclaurile democrației mioritice. Pe de altă parte, pomenitele disfuncționalități sunt într-o oarecare măsură cât se poate de firești. Fiind vorba atât de consecințele unor decizii pe care guvernanții le-au luat în vederea corectării unor evoluții considerate nedorite, iar, pe de altă parte, sunt decizii considerate ca fiind, la un anumit moment, strict necesare pentru a soluționa tot felul de disfuncționalități. De fapt, aici putem identifica ceea ce, expertizat și problematizat, se transformă în cele din urmă în spațiul public într-o necesitate de acțiuni menite să introducă corective și schimbări. Chestiune care ar putea fi abordată treptat, inginerește. Adică, cam tot ce se consideră că ar alcătui substanța reformelor, dar acționându-se asupra subsistemelor, nicidecum la nivelul unui întreg sistem.

   În consecință, retorica politică mioritică, care continuă să aibă drept referențial ideea de reformă, un fel de carcasă comunicațională fără vreun conținut ideatic consistent, pare să fie cantonată iremediabil în paradoxul lui Achille. Cel care, potrivit poetului, imobil în marele său pas, rămâne priponit în nemișcare… Un vers minunat al unei realități care mustește de neputință…

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…