1.
Un cântec de dragoste se aude în parcarea goală
și cum stăm noi așa, gata obosiți, în fața unei zile de muncă
deodată din parcarea goală un cântec de dragoste se aude
el vine spre noi prin aerul primăvăratic, prin dimineața însorită
printre tăvile cu simit și printre bidoanele cu ayran aliniate în curte
șoferii și-au luat camioanele și au plecat cu ele prin lume
am rămas numai noi aici și un cântec de dragoste
cântecul de dragoste străbate printre amintirile mele bucureștene:
Magheru – zgomotul lui asurzitor, aerul irespirabil,
cinematografele în ruină, graffiti-urile prost făcute,
oameni urându-se unii pe alții
cântecul de dragoste se strecoară
printre baloanele mele colorate pe care le țin la marginea parcării
ele tresar înfiorate și fac cu mâna norilor bosumflați
cântecul de dragoste poartă bascheți turcoaz
joben albastru și surtuc movuliu
e un cântec despre sfârșitul pandemiei
și despre fericirea de a fi îndrăgostit și viu
e un cântec despre ce văd eu în irișii iubitului meu:
munții Făgărașului, Siberia într-o iarnă departe,
Turnul cu ceas al Sighișoarei, strada noastră pariziană
toate așezate în ochii lui doar pentru mine
cântecul de dragoste ocupă toată parcarea cea goală
înflorește niște copaci, face să adie o primăvară scurtă
cât un cântec de dragoste doar pentru noi
se hlizește apoi un moment la colecția de afișe cu cântăreți rock
pe care Savaș Misoginul o păstrează în sala de mese:
Barıș Manço cu mustață și păr lung și negru,
Cem Karaca cu ochelari pătrați și pălărie,
Erkin Koray cu o chitară în mână și fără cămașă
lângă afișul cu Barıș Manço,
Savaș Misoginul a așezat un carton mic
pe el a scris cu scrisul lui urât și înghesuit niște versuri:
”Yaz, dostum/ Scrie, prietene
Yoksul görsen besle kaymak bal ile/
Dacă îi vezi pe săraci, hrănește-i cu smântână și miere.”
apoi cântecul de dragoste
ia forma unui buchet de violete sălbatice
în fiecare primăvară Onisim îmi cumpără toporași
pentru că mă iubește
buchetul e mic și parfumat primăvara e deja aici
martie aprilie și mai precum un avatar al existenței
dansează împreună cu noi în parcarea cea goală
de dimineață când am venit ascultam Led Zeppelin în mașină
cu tâmpla lipită de geamul răcoros m-am întrebat:
oare cum o fi arătând Pământul văzut de pe Lună?
Acum ziua e de mult începută
și cred că văzut de pe Lună
Pământul arată ca un cântec de dragoste
pe care doi oameni simpli și aproape bătrâni
dansează într-o parcare goală
sau poate ca un buchet de violete sălbatice
2.
Fata șefului de gară și Băcanul Tony din poezia Autoarei cu floare albastră prinsă în păr
El desenează umbre pe toți pereții zilei,
eu scriu o poezie din liniile lor
o floare prinsă-n păr primită de la el
și-o telegramă-n glumă primită de departe.
Trec trenuri sepia de aur prin gări de abur și note muzicale
parfumurilor cu guler mătăsos
floarea albastră prinsă-n părul Autoarei le surâde
felin și tacticos.
O lume veche se deschide-ntr-o poezie nouă
și ce vedem?
:
au înflorit castanii în fața casei Șefului de gară
fiica lui caută prin nori vioara albă
a celui pe care încă nu l-a găsit
dar care precis va veni într-o zi
și precis-precis îi va cânta la vioară.
Fata își pieptănă părul lung în fereastră
de dimineață până târziu înspre seară
apoi adoarme visând un Orient-Express
care s-oprească deodată în halta ei
și să-i dea jos din el un nou sosit și un plecat etern
cu dragostea pentru ea înfiptă până-n prăsele
cu dragostea pentru ea în bagajele inimii grele.
Ăst timp, Băcanul Tony, mândru de colonialele sale
și de orezul la vrac
își răsucește mustața apoi o privește pe fata din geam fermecat.
Ar urca-o-n Express și ar duce-o la București
ar iubi-o puternic și fără cale de-ntors
în vreun pat de la Lido
sau prin vreun han mai de soi,
Zlătarilor sau Georghe cel Nou.
I-ar cumpăra podoabe roșii, cămăși transparente,
furouri din mătase violet.
Ar mușca-o de sâni apoi i-ar aduce un taraf să îi cânte
despre cum cade primăvara prin livada lui de aluni
cea care dă în rod nu departe, peste drum de calea ferată.
Visul Băcanului Tony e întrerupt de personalul de amiază
trece și marfarul cu cărbuni în curând.
Fata Șefului de gară scapă peria pe trotuar de la fereastră.
Băcanul Tony oftează, intră în prăvălie
și dă peste cap o cană cu bragă apoasă
apoi ascunde mai bine sub tejghea
vioara albă găsită în copilărie pe peron chiar sub bancă.
Poate într-o zi va coborî proprietarul ei din vreun tren
o va căuta iar el i-o va da.
Floarea albastră din părul Autoarei are parfumul catifelat
ceaiul din paharul turcesc privește mirat
iubitul Autoarei intră pe ușă
un coș cu garoafe roșii o așteaptă în curte nevinovat.
Dintotdeauna un coș cu garoafe roșii o așteaptă pe Autoare nevinovat
apare și e doar al ei, de ea mereu așteptat.
Un coș cu garoafe roșii o floare albastră în păr
și o poezie de încheiat.
Fata Șefului de gară a rămas fără vioara cea albă
a bărbatului printre nori căutat.
Băcanul Tony fără călătoria spre București
la Lido sau prin vreun han mai puțin deocheat.
Poezia explodează în liniștea amiezii
precum șampania într-un pahar prea mic pentru ea.
Programul de lucru s-a terminat
o amforă de femeie și un tablou de bărbat
pornesc de mână prin lume pe Bosfor spre casă.
Ard șeile cailor din spumă de mare Marmară
pânzele pictorului albe așteaptă
o gară mică și veche de desenat
poezia Autoarei aici tocmai s-a încheiat.
Serghei Lexin
3.
dimineață orientală
de dimineață m-am oprit din alergat,
m-am așezat pe o piatră la malul Bosforului
și am început să citesc
cu sete, cu foame, cu disperare
poezii în românește pe telefonul meu argintiu
în larg apa devenea turcoaz
casele albe luminau prin dimineața orientală
eram fericită
Iustin Panța Esenin Ginsberg Nazim Hikmet
erau cu mine
am citit din fiecare câte o poezie
ceața se ridica peste ape
se apropia de pământ
se făcea din ce în ce mai zi
mai adânc mai aproape de mine
orașul
„Îi vorbeam fără şir, era atât de inocentă încât eram nevoit
să par mai cumsecade decât sunt în realitate” scrie Iustin Panța
un poet al sfârșitului de veac trecut
care locuia la bloc și iubea o femeie
femeia l-a părăsit el a rămas în urma ei cu o eșarfă și un copil
la tv în seara în care a murit călcat de o mașină
i-au arătat pantoful negru singur și inocent
părea mai cumsecade decât în realitate
din larg se aud pescărușii treningul meu are culoarea magnoliei
a costat mai mult decât toate hainele
pe care mi le-am cumpărat anul trecut
e o primăvară capricioasă și nu, treningul meu nu e roz,
când mă îmbrac cu el dimineața îmi spun:
sunt o magnolie, e primăvară și am înțeles poezia
de la căruciorul vânzătorului de fructe se aude un clopoțel
„fiindcă peste toate câte au fost/ râde pân-la lacrimi clopoțelul”
scrie Esenin cel blond, bețiv și vagabond
binecuvântat să fie deci c-a trăit și că s-a dus spre moarte
toți poeții scriu cu sânge
Anglettere, hotelul care l-a văzut în ultima lui zi
a tăcut o secundă atunci
apoi și-a continuat viața
a tăcut și camera nr. 5 care l-a privit
dansându-și ultimii pași în ștreang
agățat de țevile ei de încălzire
clopoțelul vânzătorului de fructe se aude din nou
un nor blond se desprinde de linia orizontului
plutește un timp peste ape
dintr-un magazin cu autoservire din California iese Ginsberg
„Ce piersici și ce penumbre! Familii întregi cumpărând noaptea! Pasaje pline de soți! soți în avocado, copilași în tomate! – și tu, Garcia Lorca, ce făceai acolo, printre pepenii verzi?”
scrie el
rodiile vânzătorului ambulant se apropie de mine
parcă știu că Bunicul mă strigă uneori Nar/ Rodie
doar pentru că semăn uimitor cu sora lui pe care o chema Nar
și care purta ca și mine 2 cozi împletite
nu avea însă trening de culoarea magnoliei
rodiile știu cântece de ridicat ceața de pe Bosfor
noaptea nu avem voie să ieșim afară vremurile sunt complicate
Ginsberg cu ochelarii lui mari și barba neîngrijită
cu transele sale induse de droguri
cu maică-sa Naomi rusoaică marxistă și paranoică
vizitând des casa de nebuni ca pacientă
Ginsberg cu iubirile sale pentru bărbați
Ginsberg cu ultimii lui ani alături de Peter Orlovsky
Howl, Ginsberg!
poeziile tale au culoarea rodiei
când sunt citite pe malul Bosforului dimineața
sau – de ce nu? – a piersicilor tale și ale lui Walt Whitman, din California
și a pepenilor verzi ai lui Garcia Lorca
„Astfel trebuie să iubești viața și-acest glob pământesc
încât să fii trist numai la gândul
că poate-ntr-o zi, peste un miliard,
peste o sută de miliarde de ani,
se va stinge și pălind, va continua să zboare rotindu-se
orb ca o nucă goală.” scrie Nazim Hikmet
iar eu, în treningul meu de culoarea magnoliei,
strâng pumnii la fel ca în copilărie
închid ochii
și îmi doresc tare de tot
din răsputeri
ca pământul să nu devină niciodată singur
fără poeți care să scrie cu sânge, cu disperare, cu sete
Bosforul tace
vânzătorul de fructe își împinge căruciorul cu clopoțel și rodii
mai departe
casele albe sclipesc a începutul zilei
se termină dimineața
ziua se va termina și ea până la urmă
și când se va termina voi scrie poezia aceasta
orientală și blândă
Facebook
WhatsApp
TikTok
