PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Printre definițiile singurătății „Toți copiii librăresei”, de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2020

Distribuie:

Felul cum rămân poveștile și istoriile lor prinse în rama amintirilor este uneori incredibil de marcat de atingerile, voluntare sau nu, ale realității, de faptul că cele văzute și citite sunt, parcă (și) ale tale, că poveștile acelea și tu le-ai locuit, că și tu, la rândul tău, le-ai păstrat undeva, în cămăruțele tale cu fapte de neuitat. Este felul, sunt felurile în care, de cele mai multe ori, se păstrează amintirile, în imagini deloc mișcate, în imagini păstrate și conservate perfect în tiparul care le-a cuprins.

Este ceea ce Veronica D. Niculescu reușește să facă aici, în romanul „Toți copiii librăresei”, să apropie mult de privirea cititorului toate aceste imagini, să le apropie ajutându-l să intre la rândul lui acolo și, în acea stare de nemișcare comună, să aibă loc un transfer miraculos de stări, de reînvieri ale acelor stări care marchează, care renasc tot registrul de amintiri. Cititorul se scurge firesc în text după fiecare pagină parcursă, se transformă în literă ruptă din trup și se așază în textul acaparator și devorator.

Sunt zile în care am senzația că, dacă m-aș întinde spre vreun copil și aș da să-l ating, el  s-ar topi într-o clipă, s-ar risipi ca un abur. Prezențele lor sunt, foarte adesea, absențe. O absență. Doar o voce și-o mireasmă plăcută, venind din trecut. Alteori, ca azi, mă aplec înspre un băiețel și obrazul meu e atât de aproape de al lui, și mirosul lui e atât de înrudit cu al meu, încât aș putea jura că acel copil e pur și simplu carne din carnea mea…

Toate cuvintele folosite de Veronica D. Niculescu sunt pase magice pe care, citindu-le, te ajută să te muți încet și sigur în timpul ales de ea, în timpul (pe)trecut de ea pe meterezele vieții, al vieților, iar copilăria și copiii ei sunt pretextul folosit pentru a parcurge toate aceste bucăți mari, sau mici, de timp, înapoi, pentru o reîntoarcere permanentă la originile fiecărei amintiri, în locurile în care viața a lovit și a rămas prinsă, agățată, și nu s-a mai putut desprinde și merge mai departe fără efort, rămânând din ce în ce mai greu de văzut și de atins.

… Dar eu? Eu ce sunt? Un lup ascuns sub tufe? Un pârș? Un liliac atârnat cu capul în jos într-o peșteră? Orice-aș face, nu știu ce animal sunt. Să mă iau după trăsături, după înfățișare? Pentru asta ar trebui să se uite altcineva la mine și să zică, fiindcă din poze eu nu-mi dau seama, iar oglinzile înșală…

„Toți copiii librăresei” este o lungă ședință de hipnoză, un exercițiu lung, greu și dur, de retrăiri și de readucere la un loc a bucăților rupte de istorie din trupul casant, fragil, pus la dispoziție de personaj. Rememorarea se așază în rama povestirii și prinde senzațiile retrăirii acestei vieți solitare, a acestei vieți care și-a făcut cuib în toate micile oaze care i-au ieșit în anumite momente în cale. Fiecare așezare a presupus ca totul să fie luat de la început, și la fiecare senzație să renască și să se reinventeze cu eforturi mari, acaparatoare, dar obligatorii. Salvarea, ieșirea la un liman, s-au lăsat de fiecare dată mult așteptate, dar întotdeauna și-au ajutat personajul să se mențină în viață, în acea viață care presupunea luptă, luptă amplificată cu toate încercările, cu toate pierderile și cu toate durerile ei.

… Aș vrea să nu mă mai tem.

Uneori, înainte să adorm, când mintea prinde să se legene și să se desprindă de hățișul de gânduri și spaime, să se cufunde în vis asemenea unei frunze care stă să cadă din ramură la sfârșitul verii, chiar îmi imaginez cum ar fi, și așa, și așa…

Veronica D. Niculescu ne pune la dispoziție, în „Toți copiii librăresei”, un clasor complex, unul în care sunt adunate colecții riguroase de imagini și de amintiri, toate protejate de folia subțire și transparentă a unei memorii sensibile și învățată să le adune și să le aducă la un loc cu migală și har. Aici citim rar, pe silabe, despre neajunsul de a te fi născut și aflăm – a câta oară?! -, că în viață:

… e ceva ce-ar trebui să învățăm până la urmă, asta e: că suntem singuri…

Este concluzia pe care Veronica D. Niculescu te face să o simți la propriu și în întregime, este felul prin care cuvintele ei te poartă prin definițiile singurătății și prin care strigă toate stările ei. Toate aceste cuvinte povestesc nenumăratele fapte prin care viața și poveștile ei ne conduc de-a lungul tuturor călătoriilor cuprinse în ea.

 

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro