PLAYBOOK – Gabriel ENACHE Oglinda

Ziua în care a murit John Lennon, de Gelu Diaconu, Casa de Editură Max Blecher

   Poezia a fost, este și o să rămână acel liant care ține orice corp și toate firile lui legate de o oglindă cu apele nesecate, una cu răsfrângeri permanente ale stărilor și ale vieții care încap în ele ale celui care își lasă privirea să zăbovească în toate mrejele și în toate cuprinderile ei. Oglinda și oglindirile ce au loc în momentele tuturor acestor priviri presupun răsuciri, întoarceri, pași înainte și pași înapoi, tot felul de așezări în lumină sau în umbrele ei, iar fiecare dintre aceste răsfrângeri se mută aproape firesc mai departe în cuvinte, se transformă în acel țipăt cuprins în fiecare dintre aceste mirări, țipăt care mai departe își caută sunetul și care își adaugă tot timpul amplificări ca să se poată face cât mai auzit.

 

  

   Gelu Diaconu ne propune această mutare de stări, ne propune să vedem și să înțelegem această trecere a stărilor lui din aceea de privitor în aceea de martor care poate să spună în cuvinte despre toate aceste traversări impuse de anumite vârste, de anumite (con)viețuiri ale lui cu fiecare dintre stările și transformările lor, cu fiecare adicție senzorială care îi creează și îi impune fiecare dintre aceste neliniști ale creșterii, ale formării și ale fiecărui moment al deformării propuse de ele.

sunt zile în care aș vrea să sufăr

de o boală incurabilă

sau măcar de o răceală

care să mă țină o săptămână la pat

   Ziua în care a murit John Lennon este povestea unui buchet de priviri așezat în această oglindă a vieții care poate să primească și să îi reflecte momentele derulate în adâncimile și pe suprafețele ei, care poate să îi cuprindă interiorul așezat sub piele și care mai departe poate ajuta la trecerea lui aici, dincoace, în stările în care se pot manifesta și înțelege fiecare dintre foloasele privirii și ale înțelegerii,  în care se pot așeza ascultarea și auzirea permanentă a întregului murmur propus de acest blues prelung care este povestea acestei vieți, a acestei vieți care se zbate să se facă văzută, auzită, înțeleasă și apropiată de cel care face pașii necesari și firești pentru a se așeza în și pe aceste teritorii ale înțelegerii.

furia vine pe neașteptate

& te face să te simți singur

încearcă să-i explici asta unei tipe

și o să te alegi cu un sărut nevinovat

& cu câteva promisiuni

niciodată onorate-

   Rătăcirile și neînțelegerile nu se grăbesc, dimpotrivă, își poartă pașii într-un slow–motion cald și cu mișcări bine articulate pentru a fi bine privite, pentru a rămâne în așezările privirii cât este necesar pentru a le (re)cunoaște și pentru a fi adăugate celui ce le privește și le poate atașa firesc privirilor proprii. Mai departe ne sunt propuse privirii fiecare dintre momentele poveștii care se așază în cuvintele  care o construiesc, care îi fac un corp cât mai vizibil și cât mai disponibil să nu se lase (cu)prins în tipare, între teritoriile propuse de (con)strângeri și de impuneri, sau de oricare dintre acaparările lor.

am vândut sticle goale

mi-am luat o jumate de vodcă

și-am băut-o singur în cameră

 

dimineața am avut teză la mate

& am vomitat pe fereastra clasei

i-am spus profului că mâncasem ceva stricat

& și m-a lăsat să mă duc la cabinet

   Gelu Diaconu ne propune în permanență o anume insistență a privirii, anumite personalizări ale așezării acestei insistențe într-o oglindă mare, încăpătoare și cuprinzătoare nu doar a corpului, ci și a întregului peisaj ce îi poate ține mișcările în apele adânci ale ei. Fiecare moment și trăire ale trecutului sunt mutate cu ușurință în prezentul care le ține și care le păstrează mai departe vii, care le imprimă acea vitalitate a prezentului, a lui aici și a lui acum, a fiecărei stări ce poate să transmită și mai departe să spună. Imaginile se derulează, se urmăresc una pe alta și nu se prind, se adună și se fac ghem una lângă alta, una după alta și formează o formă complexă și completă a imaginii care poate să rămână și să se transforme în mărturie și să țină în continuare povestea în cuvintele sigure ale prezentului.

toți se așteaptă de la tine să faci ceva

și atunci noaptea pe întuneric în camera mea

mă gândesc la viitor

   Ziua în care a murit John Lennon este această oglindă încărcată cu fiecare dintre emoțiile încăpute în acele vremuri spre care apele ei au fost întoarse, în care intră fiecare dintre zbaterile simțite și cunoscute ale unei generații, generație pe care Gelu Diaconu a privit-o atent și intens, în ale cărei simțuri s-a așezat și le-a înțeles și pe care mai departe a reușit să o transporte, să îi mute imaginile, senzațiile și trăirile în cuvintele acestei poezii care spune, care depune mărturie și lasă în continuare să rămână în afara ei, să se mute în corpurile și în privirile noastre această poveste fără sfârșit, fără capăt, fără note de subsol și fără alte trimiteri lămuritoare. Toate sunt chiar aici, chiar acum, în fiecare dintre răsfrângerile acceptate de limpezimea oglinzii în care și-a privit autorul tot acest teritoriu pe care l-a explorat și pe care tot timpul și l-a adăugat.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…