Mă preocupă sincer problema prostiei pentru că mă lupt, personal, cu depășirea acestei condiții. În acest sens fac eforturi consistente, cu succese rare, care atunci cînd apar sunt cel mult moderate.
M-am întîlnit în tableta de miercuri cu personajul Nicu și într-un exercițiu de parazitare amicală a acelui articol mi-am propus să încerc să îl apăr pe bietul om. Articolul citat are o introducere foarte bună și o concluzie pe care îmi place să cred că o înțeleg, cu toate acestea mintea mea s-a poticnit în portretul lui Nicu și îmi este greu să trec peste imaginea unui om definit doar prin inadecvare. Personajul negativ, ilustrat ca fiind într-o stare oarecum deplorabilă, a avut proasta inspirație să prezinte lumii, pe calea undelor radio, talentul său de povestitor. Înșiruirea de vorbe pe care acesta a produs-o a reprezentat o crimă involuntară a cărei victimă principală a fost timpul tuturor participanților la eveniment. Pentru mine, problema centrală a acelei situații este asimetria între ratarea monumentală a personajului, percepută de cei cu un minim simț narativ, și potențialul succes, în opinia probabilă a lui Nicu (pînă la urmă putea spera și la un premiu). Specialiști în științe sociale ne avertizează că genul acesta de nesuprapunere între emisie și recepție devine o condiție tot mai răspîndită în noua societate.
În Statele Unite este ilegal pentru armata americană să angajeze pe cineva cu un IQ mai mic de 83 și nu vorbim aici de operare de armament, în opinia managerilor militari este imposibil de conceput o posibilă sarcină, de orice natură, pentru cineva cu un scor de inteligență atît de mic. 10 procente din populația activă din SUA sunt sub 83 la testarea IQ , acești oameni nici măcar în armată nu pot fi integrați. Avansăm galopant către o economie în care sarcinile cognitive vor fi din ce în ce mai solicitante, pe acest parcurs hotarul dintre „prostie” și „inteligență” se va muta constant, tot mai rapid, și este posibil ca, în timp, noul tip de „prostie” să ne înglobeze pe mulți dintre cei ce ne considerăm în „siguranță”. Cu alte cuvinte, există riscul ca la criterii de performanță ce ne vor fi inaccesibile să ne trezim că noi înșine suntem Nicu.
Cei mai gălăgioși în anunțarea „idiocrației” sunt tehno-optimștii, aceștia sunt convinși că eficiența și/sau competența inteligenței artificiale va crea mase uriașe de populație fără contribuție socială, altfel spus oameni non-necesari. O posibilă soluție pentru această situație: decuplarea veniturilor de activitățile prestate – Universal Basic Income (salariu de bază universal), toți cei ce vom fi transformați în Nicu trebuie să avem doar buletin și vom supraviețui. În acest scenariu se propune dezamorsarea prostiei prin crearea unei bucle sociale în care, ca niște hamsteri într-o roată, cei vizați vor încerca o existență paralelă cu lumea reală.
Mai interesantă însă este problema pe care o ridică Daniel Markovitz în „The Meritocracy Trap”, acesta ne spune că aparenta prostie care ne plafonează ascensiunea socială este în mare parte un defect structural al lumii de astăzi. Nicu este Nicu, dar în mare parte nu din vina lui și abia în acest context i se poate monta o apărare. Meritocrația este avansul social al oamenilor prin propriile realizări și nu prin favoritisme sistematice bazate pe ereditate, rasă, sex sau castă. Intuitiv este foarte greu să obiectezi în fața acestei idei, teoretic un asemenea sistem ar trebui să genereze o elită competentă și angajată iar accesul la ea ar aparține, pe criterii de merit, în egală măsură tuturor. Cartea mai sus menționată ne spune că originar meritocrația a funcționat mai mult sau mai puțin chiar așa pentru că talentul nu este proprietatea unei clase sociale anume. Problema este că primele elite meritocratice alcătuite din oameni foarte buni la teste, școală, sîrguință au devenit incredibil de buni în a-și antrena copiii în același sens, avînd un apetit imens în a investi în educația acestora. În timp s-a creat astfel o nouă clasă socială, care domină economia globală astăzi. Acest nou grup chiar dacă este aparent deschis meritocratic este, de fapt, aproape impenetrabil pentru că nivelul dramatic de suprapregătire este de neegalat de larga majoritate a populației. Există, bineînțeles, și cazuri excepționale, dar în principiu distribuția inteligenței utilizabilă economic este distribuită pe principiile restricțiilor de acces la informația relevantă, fapt tradus în diplome, titluri și „networking”. O astfel de nouă categorie este în curs de formare și în România. Înainte de pandemie am putut observa un băiețel de 7 ani (adică clasa a I-a) care se întorcea medaliat de la un concurs național de robotică cu siteme Lego WeDo 2.0, lucrurile extraordinare pe care le realizase erau meritele lui, dar într-un context în care părinții, instructorii, baza materială au făcut posibile acele reușite. În aceeași săptămînă am întîlnit un băiețel tot de 7 ani, într-un sat din Dîmbovița, ce nu auzise încă de Lego, nu că această jucărie ar fi un indicator al viitoarelor performanțe în inteligență, este vorba doar de un orizont de posibilități. Este foarte probabil ca diferența de acces la informație și pregătire între acești doi copii să se mențină pe tot parcursul formării lor.
În tableta de miercuri Nicu ilustra un anumit tip de impostură pe care Pompiliu Alexandru l-a prezentat foarte elocvent. Eu i-am luat ostatic personajul, în mod nedrept, pentru a face referire la un subiect de altă natură, rog a nu se interpreta acest text în contrapunct cu cel de miercuri. Profesional, operez într-un domeniu în care prostia se toarnă în beton, mă tem de prostie, mă tem de măsura în care suntem cu toții vulnerabili în fața ei, mă tem că sunt parte din problemă, mai degrabă, decît din soluție. Au fost rare ocaziile în care, în experiența mea, tonul moralist a descurajat prostia. Cred că avem nevoie de o descriere mai nuanțată a acestui subiect, și este necesară o filosofie mai puțin încrîncenată în jurul ideii de succes. Trebuie să fim mai generoși, mai toleranți și mai puțin emoționați în fața aparentei prostii.
(Va urma)
Facebook
WhatsApp
TikTok
