PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN -Branding și totalitarism – o componentă accidentală

Distribuie:

Se spune că la prima reuniune a liderilor victorioși, ai revoluției cubaneze, Fidel Castro, în încercarea de a contura un guvern emanat direct din mișcarea populară, a distribuit pe loc funcții pe principiile tovărășiei de destin. Cînd acesta a întrebat cu patos revoluționar: „avem un bun economist în rîndurile noastre?”, faimosul Ernesto Che Guevara, care se pare că moțăia undeva pe perimetrul prezidiului, s-a ridicat în picioare cu mîna dreaptă în sus ca un adevărat voluntar în slujba poporului. Mărturii ulterioare au dezvăluit faptul că „Il Che” înțelesese „comunist” în loc de „economist”și deși acesta nu avea nici o abilitate specială în domeniu s-a trezit, pentru un an și jumătate, președinte al Băncii Naționale a Cubei. Astfel de erori de competență, ce deseori au avut rezultate dezastruoase, sunt destul de frecvente în regimurile totalitare pentru că ortodoxia ideologică este mult mai importantă decît evaluarea meritocratică. Sub un branding corect ideologic se puteau ascunde forme nebănuite de impostură. În acest fel unele dintre efectele cele mai întunecate ale regimurilor dictatoriale au avut ca origine: umile erori, neînțelegeri de comunicare, interpretări greșite ale unor gesturi, capricii de moment sau alte accidente unele chiar comice. Incapacitatea totalitarismului de a suporta metode critice autentice de analiză a propriilor acțiuni a făcut ca prostia pură să fie deseori mai nocivă decît strategii concepute abominabil.

Dacă tipologia de mai sus de branding accidental este posibilă în contextul unei ideologii deja instaurate mai există și alte derapaje, chiar mai grave, care țin de străfundurile naturii umane, care preced ideologia și care sunt atît de surprinzătoare încît, fiind incapabili să le explicăm, le catalogăm ca accidentale. Omul este obișnuit ca atunci cînd, în urma unor alegeri evident imorale, ajunge la ruină, să pună întreaga chestiune pe seama unor cauze externe.

Alois Schicklgruber s-a născut pe 7 Iunie 1837, la botezul său în Dollersheim (nord-vestul Austriei de Jos) în locul liber al numelui tatălui de pe certificat, preotul a scris „ilegitim”. În 1877 Alois își schimbă oficial numele de familie, pînă la acel moment folosindu-l pe cel al mamei, declarînd cu sprijinul a trei martori că tatăl său natural a fost Johann Georg Hiedler. Nu cunosc motivul pentru care noul nume a fost scris puțin diferit de cel al tatălui desemnat, dar înregistrarea de la biroul guvernamental din Mistelbach a fost „Alois Hitler”. Fiul său, Adolf Hitler, urma să transforme acest nume de familie, oarecum inventat, în simbolul ororilor celui de al II-lea război mondial. „Niciodată în istorie, o asemenea ruinare – fizică și morală – nu a fost asociată cu numele unui singur om” nota istoricul britanic Ian Kershaw facînd referire la infamia acestui nume. Cu siguranță, sunt astăzi specialiști în marketing care văd această chestiune ca pe o problemă de branding. Cu ajutorul unor sondaje, focus grupuri și alte tehnici de descifrare a sensibilităților colective, niște brand-advisors competenți ar putea stabili cu precizie diferența de valoare de reprezentare între „carisma” lui Adolf Hitler și cea a unui potențial Adolf Schicklgruber și, îmi permit să fabulez, nu m-aș mira dacă ar identifica pe post de sursă a catastrofelor istorice de la jumătatea secolului XX momentul în care Alois și-a schimbat numele. Probabil că într-o istorie paralelă Schicklgruber-ismul ca mișcare politică ar fi întîmpinat inerția unui branding necorespunzător, totuși ideea că tot dezastrul a fost provocat doar de „vraja” unui simbol hipnotizant este o interpretare foarte sumară a psihologiei umane. Ideea că Hitler a promovat un brand irezistibil care a fermecat aproape întregul popor german este un concept ce poate fi folositor doar în procesul de vindecare a vechilor traume, pînă la urmă identificarea întregului dezastru cu un personaj sau un grup restrîns de indivizi este o formulă mai ușor de gestionat la nivelul memoriei colective.

Una dintre cele mai importante analize ale nazismului este, în opinia multor intelectuali, cartea „Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra banalității răului” (titlul românesc) de Hannah Arendt. În momentul publicării, la începutul anilor 60, cartea a fost destul de controversată. Cei interesați de reparații istorice au considerat că autoarea îi exonerează oarecum pe liderii naziști de responsabilitate, cei mai religioși au fost dezamăgiți de această carte pe motiv că Arendt difuzează răul în mod aproape uniform în planul întregii societăți, refuzîndu-i acestuia un statut demonic, absolut, în opoziție cu un bine salvator. Alți analiști văd ca pe o concluzie a cărții faptul că dincolo de construcția unor sisteme ce prin represiune fac dizidența imposibilă, totalitarismul, se sprijină în mare măsură pe acceptare tacită, pe o adaptabilitate lipsită de întrebări și deseori pe îmbrățișarea valorilor totalitare. Hannah Arendt atrage atenția asupra modului în care cu toții recunoaștem foarte greu momentele în care, în interes personal, fraternizăm cu răul.

ROBERT  MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro