Astăzi am să copiez o viață, în virtualul acesta. Viața asta mi-a fost povestită fragmentar. Mi-a fost scrisă, de fapt. Nu am văzut omul ochi în ochi. Niciodată. Nu știu dacă îl voi vedea vreodată. Poate că da. Poate că nu. Dar nu despre asta e vorba. Important este că a avut curaj. Și mai are. A avut curaj să povestească, fără lacrimi, fără înflorituri.
„Știi, m-am născut de mai multe ori… de fapt, de două ori. Aveam un an cînd am fost găsită în tren. Martorii spuneau că cea care m-a abandonat era blondă. Era și un bărbat cu ea.
Aveam hăinuțe curate și frumoase. Așa spuneau martorii.
Gara era undeva în Oltenia. Am fost dusă la un cămin. Un an. N-am amintiri pînă la un an. Și țin minte ceva vag în anul de cămin pentru orfani. Ploaia și tunetele. Și acum mă sperie bubuielile. Îmi vine să mă strângă cineva în brațe. Atunci nu mă strîngea nimeni. Acum se mai întîmplă… rar.
Am fost înfiată la doi ani. De fapt, nu știu dacă atunci aveam doi ani… Mi s-au făcut niște estimări. Mi s-a pus și o dată de naștere. Și mi s-a mai dat un nume, al sfintei din ziua în care am fost înfiată. Nu-mi place numele ăla. eu sînt mică de înălțime, nu mă potrivesc.
Mama care m-a înfiat are o vîrstă de bunică, față de mine. O iubesc, dar uneori mă enervează îngrozitor. Mai mult mă enervează decît o iubesc.
Am terminat o facultate, mai am un master de dat.
Acum trei ani m-am „îndrăgostit” de un tip cu 40 de ani mai vîrstnic decît mine. A fost frumos un an. Am făcut dragoste. Mult. Am cunoscut oameni celebri. Apoi ne-am văzut din ce în ce mai rar. În ultimul an… deloc. Îmi era frică de el când vorbeam la telefon, sau pe Skype, sau ne scriam pe chat. Devenise foarte posesiv, gelos, deși nu mai aveam nici o relație. Voiam să mă eliberez de el dar nu știam cum.
De curând, inexplicabil, am citit un text al unui postator de chestii ciudate și extrem de interesante… Uneori poezii. Scria destul de rar… În ziua aia mi-am amintit de el și de ciudățeniile lui și m-am uitat să văd ce a mai scris. Mă durea îngrozitor că nu știam cum să termin relația de care ți-am vorbit, eram vraiște, plângeam… Și uite ce scria:
trebuie să plec
de la tine
nu te mai cunosc
am atât de trăit pentru mine
am atâtea bucurii noi pe care nu le cunosc
mi-ai făcut din veșnicie
cea mai frumoasă colivie
dar azi am rîs
am rîs atât de tare că gratiile s-au topit
văd culorile libertății
dar nu știu să zbor
mi-ai tăiat aripile
așa că am să merg
înainte până or să-mi
crească altele
Am copiat poema asta și i-am trimis-o celui de care voiam să mă eliberez.
Mi-a răspuns: „Probabil că ai dreptate… Și eu îți doresc, la fel de sincer, tot binele din lume!”
Din ziua aia am început să trăiesc din nou!
Iar cel care a postat poema… a dispărut definitiv… nu mai există… Parcă s-a șters… L-am căutat, dar nu mai apare nicăieri. Îi știu însă numele de pe rețeaua de socializare pe care posta: Solus Ipse.”
Astăzi am să copiez o viață, în virtualul acesta. Viața asta mi-a fost povestită fragmentar. Mi-a fost scrisă, de fapt. Nu am văzut omul ochi în ochi. Niciodată. Nu știu dacă îl voi vedea vreodată. Poate că da. Poate că nu. Dar nu despre asta e vorba. Important este că a avut curaj. Și mai are. A avut curaj să povestească, fără lacrimi, fără înflorituri.
„Știi, m-am născut de mai multe ori… de fapt, de două ori. Aveam un an cînd am fost găsită în tren. Martorii spuneau că cea care m-a abandonat era blondă. Era și un bărbat cu ea.
Aveam hăinuțe curate și frumoase. Așa spuneau martorii.
Gara era undeva în Oltenia. Am fost dusă la un cămin. Un an. N-am amintiri pînă la un an. Și țin minte ceva vag în anul de cămin pentru orfani. Ploaia și tunetele. Și acum mă sperie bubuielile. Îmi vine să mă strângă cineva în brațe. Atunci nu mă strîngea nimeni. Acum se mai întîmplă… rar.
Am fost înfiată la doi ani. De fapt, nu știu dacă atunci aveam doi ani… Mi s-au făcut niște estimări. Mi s-a pus și o dată de naștere. Și mi s-a mai dat un nume, al sfintei din ziua în care am fost înfiată. Nu-mi place numele ăla. eu sînt mică de înălțime, nu mă potrivesc.
Mama care m-a înfiat are o vîrstă de bunică, față de mine. O iubesc, dar uneori mă enervează îngrozitor. Mai mult mă enervează decît o iubesc. Am terminat o facultate, mai am un master de dat.
Acum trei ani m-am „îndrăgostit” de un tip cu 40 de ani mai vîrstnic decît mine. A fost frumos un an. Am făcut dragoste. Mult. Am cunoscut oameni celebri. Apoi ne-am văzut din ce în ce mai rar. În ultimul an… deloc. Îmi era frică de el când vorbeam la telefon, sau pe Skype, sau ne scriam pe chat. Devenise foarte posesiv, gelos, deși nu mai aveam nici o relație. Voiam să mă eliberez de el dar nu știam cum.
De curând, inexplicabil, am citit un text al unui postator de chestii ciudate și extrem de interesante… Uneori poezii. Scria destul de rar… În ziua aia mi-am amintit de el și de ciudățeniile lui și m-am uitat să văd ce a mai scris. Mă durea îngrozitor că nu știam cum să termin relația de care ți-am vorbit, eram vraiște, plângeam… Și uite ce scria:
trebuie să plec
de la tine
nu te mai cunosc
am atât de trăit pentru mine
am atâtea bucurii noi pe care nu le cunosc
mi-ai făcut din veșnicie
cea mai frumoasă colivie
dar azi am rîs am rîs
atât de tare că gratiile s-au topit
văd culorile libertății
dar nu știu să zbor
mi-ai tăiat aripile așa că am să merg înainte
până or să-mi
crească altele
Am copiat poema asta și i-am trimis-o celui de care voiam să mă eliberez.
Mi-a răspuns: „Probabil că ai dreptate… Și eu îți doresc, la fel de sincer, tot binele din lume!”
Din ziua aia am început să trăiesc din nou!
Iar cel care a postat poema… a dispărut definitiv… nu mai există… Parcă s-a șters… L-am căutat, dar nu mai apare nicăieri. Îi știu însă numele de pe rețeaua de socializare pe care posta: Solus Ipse.”
Citește și JI-PISME DE VINERI – AȘ FI VRUT SĂ SCRIU…