IONUŢ CRISTACHE: INTERVIUL SĂPTĂMÂNII – ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU EDITOR…

Domnul Profesor MIHAI STAN este un cunoscut critic și istoric literar, scriitor și, mai ales, editor. E unul dintre intelectualii de elită ai Târgoviștei noastre, pe care ar trebui să-i cunoaștem mai bine. Este director al Editurii BIBLIOTHECA și președinte al Societății Scriitorilor Târgovișteni. Dialogul nostru a fost o bucurie reciprocă, iar cititorii GAZETEI vor putea să se întâlnească, aici, cu o lume a ideilor elevate…
Așadar, iată cele ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU EDITOR…
I.C. – Aţi publicat peste 1000 de titluri, iar EDITURA BIBLIOTHECA este una dintre cele mai cunoscute din ţară. Credeţi că târgoviştenii ştiu tot adevărul acesta?
M.S. – Este un număr „rezonabil” dacă se ţine cont de faptul că Bibliotheca există de 16 ani şi că în câteva domenii precum Istoria economiei, istoria ştiinţei şi a tehnologiei; Istorie socială, economică şi politică; Istorie militară; Limba şi literatura română; Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase; Etnografie este recunoscută pentru profesionalismul său prin acreditarea de către Consiliul Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNCS). În mare parte târgoviştenii – mai cu seamă segmentul intelectual – ştiu că există o editură numită Bibliotheca. Din păcate, mass-media locală dar şi naţională se opreşte mai rar asupra cărţilor. Aş risca să zic că în câteva domenii ale culturii scrise editura Bibliotheca este mai cunoscută în ţară şi chiar peste hotare decât în oraşul de baştină. Este şi motivul pentru care vă mulţumesc, stimate domnule profesor Ionuţ Cristache, dvs. înşivă om de carte, profesor şi romancier, pentru acest dialog. Printre autorii de statură editaţi la Bibliotheca în colecţiile sale se numără personalităţi ale culturii române şi străine, la Bibliotheca au publicat autori din Republica Moldova, Rusia, India, Spania, Belgia, Venezuela etc. Cărţi ale editurii se află în marile biblioteci din ţară şi de peste hotare.

I.C. – Aţi fost, în ultimele decenii, editorul celui mai mare prozator contemporan, după părerea mea. Este vorba, desigur, despre MIRCEA HORIA SIMIONESCU. Cum aţi simţit învecinarea cu acest scriitor de geniu?
M.S. – Într-adevăr se poate spune că am fost din 1998 până în 2011 editorul lui Mircea Horia Simionescu. Încă înainte de a-l întâlni îl cunoşteam pe MHS din cărţile sale. În „Rătăcirile unui caligraf. Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan”, Maestrul evocă momentul primei întâlniri: „Nici prin gând nu-mi trece să te indispun, dar nici nu mă pot abţine – primeşte-o ca atare – de la precizarea că, atunci când mi-ai pus în faţă, ca pe nişte cărţi de joc – toate volumele pe care le publicasem spre a le scrie autograful, am gândit că pe majoritatea nu le-ai citit. Conştient fiind că înţelesurile lor, neavând încă deschiderea unor introduceri, prefeţe, explicaţii, ţi-au lunecat… Recunosc că m-am înşelat: m-ai citit şi m-ai înţeles mai bine decât unii critici de meserie. Dar am rămas până azi cu impresia, împărtăşită şi de atâţia alţi cititori, că formula mea artistică, aparent elitistă, te cam indispune.
Şi în continuare aş reproduce în întregime o pagină în care MHS dezvăluie relaţia sa cu literatura, relaţie pe care, ca editori, mi-am însuşit-o: „Aşadar, sosi prilejul să lămuresc o opţiune artistică şi de viaţă. Eu văd literatura unei comunităţi, în cazul nostru a unei naţiuni, ca o vastă, aristocrată construcţie de arhitectură, în spaţiul căreia se adăpostesc sufragerii, saloane, dormitoare, biblioteci, iatacuri, camere de biliard, cabinete vânătoreşti şi de întâlniri tainice, dar şi bucătării, debarale, ateliere, alte anexe. Vremea serioşilor s-a stins demult, distribuţia funcţiilor – ca-n medicină specialităţile – s-a destins, scriitorii nu ocupă decât o parte redusă, cât mai precis destinată unui număr mic de ocupaţiuni. Declară că îi interesează pe toţi omul şi destinul lui, dar n-au nici priceperea, nici timpul investigării întregului. Se limitează la un sector elocvent cercetării lui, caută să fie complet şi definitoriu, profund şi edificat într-un singur modul, pe care îl crede reprezentativ, îndestul de ilustrativ. Scriitorul universal a murit înainte de a ni se face cunoscut. Spirite debordante şi larg interesate, precum Goethe, n-au fost cu adevărat universale (nici Dumnezeu nu se închipuie), mintea noastră de mai an i-a văzut aşa… În realitate, şi-au întins uleiul amatorismului cât le-au permis geniul şi instrumentele timpului lor, au şi forţat marea să le descopere secretele ei, dar marea le-a îngrădit înţelept expansiunea. Scriitorul zilelor noastre, oricât de Goethe s-ar crede, rămâne un începător. Misiunea lui (să folosesc un termen unsuros ca hârtia de muşte) se defineşte în cercetare şi invenţie strict ferecat în ţarcul de oţel al visului.”

Scuze, Domnule Profesor, ne stă în fire nou prozatorilor să dăm ocolişuri întrebării. Cum am simţit învecinarea cu acest scriitor de geniu? Ca pe o binecuvântare divină.
După episodul editării cărţii „Târgovişte scurt excurs sentimental” (pe care l- am evocat în „Litere”, an XIV, nr. 1(154), ianuarie 2013, într-o rubrică intitulată „Cărţile Bibliothecii”) când m-am întâlnit, aş zice, cu o frecvenţă bună cu Maestrul – discuţiile autor-editor sunt numeroase, mai ales când autorul e tipicar, meticulos până la cusurgiu şi MHS era pe deplin – după lansarea cărţii, întâlnirile au fost sporadice. E bine de ştiut că MHS trecea printr-o perioadă sterilă ce se prelungea de aproape de cinci ani, pentru unii inexplicabil. La începutul lui februarie 2001 mă aflat în vizită la locuinţa sa din str. Belgrad nr. 5 din Bucureşti, încercând pentru a nu ştiu câta oară să-l determin să scrie la „Litere”, revistă al cărei redactor-şef fondator sunt încă de la apariţia (2000) şi în prezent. Ca de obicei MHS găseşte/invocă motive de refuz, unele chiar ilare, puerile. Înduioşată de insistenţele mele şi poate şi de faptul că totdeauna când îi vizitam îi ofeream un uriaş buchet de flori alături de ciocolata cu vişine, Doamna Dorina, soţia, sfătuitorul, primul cititor şi critic al scrierilor lui MHS întreabă brusc „şi până când trebuie domnule Mihai Stan să trimită articolul?”. Primul articol „Între vis şi realitate” apare în „Litere”, anul II, nr. 7(16), iulie 2001, apoi în numărul 8 eseul „Iritabilul gerunziu” ş.a.m.d. Articolele, un mixtum compositum literatură, istorie literară, istorie târgovişteană, evocări, eseu, o subtilă critică literară disimulată adesea într-o naraţiune, toate în fond nişte „lecţii de literatură” pot fi regăsite de către cei care nu posedă colecţia litere în volumul „Literatură dus-întors” (Editura Bibliotheca, 2005); ultimul din carte (nr. 10(67), octombrie 2005) se intitula „Altuia nu-i face”. Lună de lună, MHS şi-a onorat rubrica până în mai 2011. ultima sa contribuţie „Cu trei bemoli la cheie” („Litere”, an XII, nr. 5(134)) apare ca o continuare din numărul precedent după un necrolog- omagiu, numărul 6 reproducând prefaţa şi poezii din „Versete de unică folosinţă”. Este de amintit faptul că MHS şi-a publicat toate scrierile „inedite” la Bibliotheca spre uimirea criticilor şi istoricilor literari. Voi enumera titlurile pentru acei mai tineri cititori ai  ziarului Dvs. care nu le cunosc: „Târgovişte, scurt excurs sentimental” (1999); „Cum se face (petrecerea e obligatorie)” (2002); „Asediul locului comun”, roman, ediţie ne varietur (2004); Literatură dus-întors (2005); „Rătăcirile unui caligraf. Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan” (2006); „Vârstele” (2007) şi „Versete de unică folosinţă” (2010). Spune mult despre modul cum vede/consideră „criticul literar” MHS literatura. Însemnarea de pe coperta a patra a cărţii: „De timpuriu, mi-am propus că niciodată nu voi trece însemnările, construcţiile poetice, dincolo de bariera simplelor propuneri, rezumându-mă – aşa e înţelept –, numai la afirmaţii sfioase, avânturi prevăzute cu frâne decise, chiar cu marşarier. Adică, niciodată să nu-mi îngădui să formulez observaţii cu pretenţii de adevăr, categorice, imperative, să-mi ţin acasă, sub chei convingerile şi preferinţele, acestea apte a fi împărtăşite numai în şoaptele bunei- cuviinţe, parţial şi-n doze mici, întotdeauna însoţite de avertismentul că sunt alimente ce se gustă şi se aleg după plac, în cazuri de indigestie se vomită de cel care, calic, s-a înfruptat din ofertă înşelându-i apetitul.”

I.C. – Tulburător, după cum pot să simtă și cititorii noștri… Să vină, în sfârşit, şi vârsta neputinţei virile, să ne liniştim odată, scria el. A face este verbul meu preferat, adăuga. Cum a fost ultima întâlnire cu prietenul Dumneavoastră?
M.S. – Pătrundem, domnule profesor, pe tărâmul istoriei literare. La Târgul Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură ediţia 17 din 18-22 noiembrie 2010, vineri 19 noiembrie 2010, ora 16:00 la standul propriu al Editurii Bibliotheca sub genericul „Carte de poezie” a fost lansat volumul „Versete de unică folosinţă”, invitaţi fiind Adela Petrescu, Nicolae Bîrna, Nicolae Oprea, Emil Buruiană, Barbu Cioculescu, Ion Bogdan Lefter, Angela Marinescu, Virgil Podoabă, Carmen Muşat, scriitori târgovişteni, alţi amici ai autorului. Lansarea s-a constituit în adevăratul eveniment al târgului, nesocotit ca atare de cei ce conduc astăzi – şi o fac în coterii – destinele literaturii române. Dacă MHS ar fi avut vivacitatea şi prezenţa ubicuă a lui Fănuş Neagu poate da. Dacă la îndemnul „primului scriitor” al Uniunii Scriitorilor din România ce i-a sugerat lui MHS, preşedinte de onoare fondator al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni să se delimiteze, să se dezică de colegii târgovişteni – aşa ne numea marele scriitor – ar fi făcut-o, poate da. În vara şi toamna anului 2010 ne-am văzut la Pietroşiţa şi Bucureşti aproape zilnic. Dacă la început, MHS şi mai cu seamă Doamna Dorina s-au împotrivit făţiş sugestiei mele de a strânge poeziile sale într-un volum, treptat – şi aceasta tot datorită insistenţelor editorului – ideea a început să prindă contur. Pentru început MHS acceptă să selecteze din numeroasele poezii pe care eu cu îndrăzneala editorului le descoperisem în câteva dosare pe masa de lucru simplă din brad, neacoperită a maestrului. Urma să fie o ediţie bibliofilă, de cel mult 90 de pagini, pe hârtie de sac, ilustrată cu grafica autorului, ceva în genul „s-au tras 90 de exemplare nepuse în comerţ numerotate şi semnate de autor” etc. etc. Încet-încet s-a ajuns la un volum (format atipic, 14×22 cm, 438 pagini) cuprinzând 384 de poezii unele nedatate, altele situate în perioada 2008-2010. Un „Prospect”, în fapt o subtilă notă a autorului, îl dumireşte pe cititorul obişnuit să vadă în MHS doar prozatorul de geniu, asupra artei sale poetice: „Mai bine de cinci decenii de experienţă scripturală au învederat autorului acestui produs („Versete de unică folosinţă”, n.n.) că substanţele care îl compun, numite convenţional inspiraţie  poetică, nu provin din zone din afara fiinţei noastre, din donaţii cereşti sau infuzii preparate în rafinării culturale de înaltă tehnologie, ci se află, de când e lumea lume, în noi, în adâncul fibrelor ce ne alcătuiesc şi ne personifică. Natura noastră de oameni îndârjiţi să cunoască toate vămile şi cursele vieţii, ca să le înfrunte şi să supravieţuiască, a lăsat loc, printre dexterităţi, şi alesei însuşiri de a gusta bucuria gratuitului, a libertăţii, a actului nepractic, zburdalnic, scutit de orice îndatoriri.”
Critica a primit extrem de favorabil, laudativ, volumul, iar bucuria noastră n- a fost mică. Mai ales că, generos ca întotdeauna, MHS a hiperbolizat oarecum meritul editorului în dedicaţia oferită pe primul volum ieşit de sub teascuri: „Confratelui şi editorului meu Mihai Stan, neliniştitului iniţiator al mulţimii de acţiuni artistice târgoviştene, autor moral (s.n.) al acestui debut târziu în poezie, asigurarea celor mai puternice sentimente de prietenie şi solidaritate intelectuală, o îmbrăţişare unică intens vibrată. 12 noiembrie 2010 – ziua absolută a apariţiei de sub tipar.”
Doar câteva luni îl despărţeau pe Maestru de marea trecere.
Amabil, mereu zâmbitor, generos cu scriitorii dâmboviţeni, de o cultură uriaşă vizibilă oriunde în scrierile sale, girând cu prestigiul său Societatea Scriitorilor Târgovişteni, MHS este încă neapreciat la justa sa valoare de istoricii şi criticii actuali.

I.C. – Nu este, din păcate, singurul mare nedreptățit, într-o lume cu false valori și cu idoli de lut, cum scria un filosof… Totuși, ŞCOALA DE LA TÂRGOVIŞTE este un capitol important al istoriei literaturii române contemporane. V-aţi gândit la o carte despre ea?
M.S. – Desigur, însă este un gând pentru un om liber, neimplicat permanent în diverse proiecte literare. Este motivul pentru care exercit presiuni – editoriale, desigur – asupra unicului critic literar local capabil de această performanţă, l-am numit pe poetul, prozatorul, criticul literar Tudor Cristea. De altfel, punem în concret, cu paşi mici dar siguri, proiectul unei „Istorii a literaturii dâmboviţene” (titlu provizoriu) în care Şcoala de la Târgovişte va avea un spaţiu generos alocat.
I.C. – Sunteţi şi un prozator cunoscut… Ce simţiţi atunci când aveţi în faţă o coală albă, pe care se vor aşeza cuvintele aşa cum nimeni, niciodată nu le-a mai scris?
M.S. – Probabil ce simte şi prozatorul Ionuţ Cristache, cel care a ales Editura Bibliotheca pentru două excelente romane: „Emo-kids şi efectul de lac în America” şi „Rumegând între antilope”. Editorul săvârşeşte un act critic chiar prin simplul „bun de tipar” dat unei cărţi. Sunteţi, şi nu o spun de complezenţă, domnule Ionuţ Cristache, unul dintre cei mai importanţi prozatori români care scriu pentru tineri. Ultima carte m- a impresionat prin profunzimea analizei, prin sondarea trăirilor unei generaţii debusolate, lipsită de modele, aproape singură în faţa atâtor „tentaţii” ale „civilizaţiei” vestice.
Se spune că poet te naşti, prozator devii. De aceea prozatorii de substanţă debutează undeva în zona maturităţii depline. Sunt teme la care meditez ani în şir. Vine apoi un moment când simt că este necesar ca cititorii să le confirme sau nu. De aceea, poate, romanele mele sunt „contemporane”. Chiar şi cele de ficţiune pură precum SF- ul „Clone I. Invazia”, „Clone II. Exodul”, sunt de fapt alegorii ale lumii contemporane în care insul alienat devine pion în jocurile oculte ale celor care conduc lumea de azi, din păcate nu se ştie încotro. Când o nouă carte a mea „se vinde”, când apar cronici în revistele literare, când incită la puncte de vedere şi luări de poziţie adesea contradictorii ştiu că acea carte a meritat să fie scrisă.

I.C. – Cineva spunea că editorul se aşează ( n.m. – nu pot să scriu așa cum se spune că e corect…) la o masă cu celebrităţile. Aţi simţit de multe ori că este aşa?
M.S. – Există, nu pentru toţi, şi momente când editorul se aşează la masă cu celebrităţile. Rareori este masa unui festin, a unui banchet. De cele mai multe ori, este masa de lucru, o masă devenită – ca să zâmbim – adesea un pat al lui Procust, mai ales atunci când insul cu care „colaborezi” se învârte în sfere înalte. Depinde numai şi numai de „diplomaţia” editorului să-l poată aduce în lumea reală, să-l determine să-şi publice cartea la Bibliotheca şi nu la Humanitas, Polirom sau Paralela 45. Îi trebuie editorului argumente solide. Iar argumentele Bibliothecii s-au adunat timp de peste 15 ani prin cultivarea adevăratei literaturii, necomerciale şi adesea neprofitabile. Aparent neprofitabilă. Fiindcă toate aceste „nume sacre” care şi-au publicat cărţile la noi au adăugat cărămidă cu cărămidă la ceea ce azi se numeşte brandul Bibliotheca: academicieni (Dimitrie Vatamaniuc, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Valeriu Matei), eseişti (Alexandru George, Barbu Cioculescu, George Anca, Mircea Constantinescu), istorici şi critici literari (Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Henri Zalis, Tudor Cristea, Mircea Anghelescu, Florentin Popescu, Liviu Grăsoiu, Sultana Craia, Ana Dobre, Nicolae Scurtu), prozatori (Costache Olăreanu, George Toma Veseliu, Corin Bianu, Ionuţ Cristache, Alecu Vaida Poenaru, Dan Gîju), poeţi (Nicolae Neagu, Daniela-Olguţa Iordache, George Coandă, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Florea Turiac, Grigore Grigore, Anatol Covali, Vali Niţu, Ianoş Ţurcanu, Emil Stănescu), bibliologi (Gheorghe Buluţă, Octavian Mihail Sachelarie, Victor Petrescu, Agnes Erich). Li se adaugă (în antologii) poeţi din India (62), Sankt-Petersburg (20), Republica Moldova (60). Nu trebuie uitaţi în această enumerare cei peste 100 de autori din domeniul ştiinţelor prezenţi în colecţiile Universitaria Cartea de Management, Automatică şi Informatică, Economia, Ştiinţe Fundamentale, Tehnica, Lex, Historia, Ethnos Monografia, Teologie şi studii religioase ş.a., colecţii ale Bibliothecii vizibile pe site-ul www.bibliotheca.ro.

I.C. – Ce a însemnat Târgoviştea pentru Dumneavoastră? O mai vedeţi, astăzi, ca la începuturi?
M.S. – Văd Târgoviştea, cu mici dar inerente diferenţe, cam tot aşa precum MHS în „Târgovişte scurt excurs sentimental”. Este oraşul care m-a adoptat în urmă cu 40 de ani, al cărui cetăţean credincios sunt. M-am străduit să adaug măreţiei sale trecute fapte de cultură scrisă contemporană. Editura Bibliotheca, încă de la apariţia sa, şi-a propus să umple acele goluri datorate fie unor tabuuri (nu se putea scrie, de pildă, despre biserică, despre Războiul din Est, despre regalitate şi urbea noastră etc. etc.) dar şi lipsei logisticii (în Târgovişte până în ’90 – mă refer la perioada comunistă – nu a existat nicio editură). Faptul că la Bibliotheca au apărut peste 30 de monografii, revista de cultură „Litere” (din aprilie 2000, neîntrerupt), cărţi ale poeţilor, prozatorilor, eseiştilor, oamenilor de ştiinţă târgovişteni, „Enciclopedia oraşului Târgovişte” ş.a.m.d. spune multe despre ceea ce înseamnă pentru mine oraşul vechii Cetăţi de Scaun. Apoi, constituirea în 2005 a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni sub egida căreia apar revistele „Litere”, „Eroica”, „Impact cultural”, „ProArme”, implicarea totală în organizarea şi desfăşurarea festivalurile de literatură „Moştenirea Văcăreştilor” şi „Primăvara Albastră”, cele peste 350 de cărţi cu autori târgovişteni apărute la Bibliotheca despre Târgovişte, spun de la sine, concret, despre felul în care văd oraşul în permanent progres. Mă refer, desigur, la cultura scrisă.

I.C. – Ce sentimente aveţi atunci când ţineţi în faţa ochilor încă o carte apărută la EDITURA BIBLIOTHECA?
M.S. – Bucurie, satisfacţie, conştiinţa unei datorii împlinite, o datorie pe care singur mi-am asumat-o.

I.C. – O întrebare pentru dascălul atât de cunoscut multor generaţii de elevi: dă profesorul ceva lumii sau ia ceva de la lume?
M.S. – Şi una şi alta. Dar ştiţi, asemenea mie, fiindcă sunteţi, cel puţin pentru elevii Dvs. prototipul Dascălului, că un adevărat profesor trebuie să dea totdeauna înzecit faţă de cât a primit. Dacă a reuşit, se vede în felul cum îl întâmpină, peste ani, foştii elevi cu care se întâlneşte întâmplător sau organizat. Teama de a nu deveni melancolic mă opreşte să continui acest subiect.

I.C. – Părem tot mai egoişti, Domnule Profesor… Dincolo să fie, oare, amăgirea zilei de mâine?
M.S. – Cineva a zis – un pesimist notoriu – că nicio formă de autoritate nu acceptă să spui ce gândeşti. Eu totdeauna am încercat şi adesea am reuşit să-l contrazic, deşi se zice că frica e un mecanism de supravieţuire. Singurul sentiment mai puternic decât frica este speranţa. De aceea, stimate Domnul Profesor, mă declar încrezător în neamul nostru. Totdeauna s-au lamentat unii că înainte era mai bine. Aparent, aşa se pare că este, eu însă nu cred, altfel, de unde ne vine progresul? Cum s-a ajuns de la opaiţ la becul incandescent cu mercur? De aceea, la orizont eu nu văd nicicum amăgirea zilei de mâine, chiar dacă adunate cele 36 de numere ale ruletei (citeşte destin) fac fix 666.

Regata Valeriana

Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro