Să ne aplecăm, aici, asupra ideii de aroganță, în vederea sesizării faptelor de aroganță în servirea comunitară. Deci, deocamdată, nu încercăm să înțelegem ce este aroganța, ci ce este Aroganța. Mă va ajuta, în acest demers, trebuie să recunosc, un gânditor pe care, altfel, în general, nu-l agreez, dar în opera căruia găsesc de multe ori motive, pliuri, zone, care sunt fertile pentru literatură, cred, dar pot inspira și analize concrete, ca aceasta. Este vorba de Georg Wilhelm Friedrich Hegel și de a sa Fenomenologia spiritului.
Așadar, fie vorba de un Președinte. E o ipoteză, nu o realitate concretă. Președintele (unei țări) este un ales dintre noi, spre deosebire de rege, de monarh. Iar acest președinte ipotetic are două fațete: una instituțională, iar cealaltă strict individuală. Este o ființă scindată care își găsește sau nu-și găsește menirea, cum vom vedea.
În prima ipostază, dacă președintele meu ipotetic se confundă cu fișa postului lui, structurată și descrisă în Constituție, atunci el reprezintă puterea de stat, instituția ca atare. El încetează să mai fie ființa concretă de odinioară, de dinainte de învestire, cu dorințe și interese specifice. Renunță la satisfacția individuală, pentru binele general. Consilierii săi nu sunt vasali, ci sfătuitori al căror limbaj este unul eroic, îndreptat către binele tuturor, către binele comunitar.
În a doua ipostază, apare o fațetă care îl arată pe președintele ipotetic drept o persoană mustind de concretețe, de individualitate, care nu mai reprezintă, propriu-zis, puterea de stat instituțională, ci reprezintă bogăția de sine. El, acum, are un nume determinat, fiind recunoscut prin acesta, să zicem I. Acest I. va spune EU, repetat, și se va impune deasupra dorințelor tuturor. Evident, personalitatea lui fiind una singulară, ea va sta sub semnul contingenței: putea fi altul, dar iată că întâmplător este el, I. Numesc Aroganță această strălucire de propria lui ființă, această plinătate a individualului. Aflându-se la o înălțime apreciabilă de ceilalți, în gândirea lui, el, rătăcit de spirit, nu sesizează revolta celor care i se supun. O trece cu vederea, superficial, sub orbirea prăpăstioasă a aroganței. De-acolo, din pragul acestei prăpăstii interioare, aflat „în fața acestui adânc fără fund”, el vede totul sub semnul întâmplătorului, al improvizației și al capriciului său. Consilierii săi sunt vasali ce stau sub semnul „bogăției” (sinecurismului, „poate-mi pică și mie ceva”), iar limbajul lor este unul al lingușirii, lipsit de noblețe, părăsit de spirit.
Dar cum am ajuns aici? Am ajuns pentru că am plecat de la un președinte ipotetic. Dacă aș fi luat ca exemplu un rege, ființa acestuia concretă s-ar fi sacrificat pentru ființa lui generică, pentru numele lui de rege. Limbajul asociat ar fi fost unul nobil, eroic, unul credincios-comunitar, supra-individual… Dar n-a fost să fie.
Găsim vreo legătură a ideilor prezentate aici cu realitatea noastră politică? Fiecare cum voiește.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
