DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne
S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
să desenăm iubito pe perete
un brad rotund din amintiri
să plîngem pîn` ne-om face ciuciulete
în prime time să ne numere la știri
și luîndu-ne de mînă să purcedem
către un ceas cu bile de argint
chiar de nu știm chiar de nu credem
vom fi secundele de-absint
în care înotăm fără regrete
și dezbrăcați de amintiri
să stăm sub brad acolo în perete
citind din buletinele de știri
(amintindu-mă)
2.
apoi sărutul sărat
mirosind a nimica
umblam pe-un zid neterminat
pipăiam nenimicul
cineva se certa
înăuntrul nucii
mama avea
încă rărunchii
(adolescent)
3.
uite stăteam aici
înainte să mă nasc
cu mult după trecere
pieptenii rodeau din carnea părului meu
și tu îmi spuneai
mai ai răbdare
fiule
(nașterea)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Colinde, colinde…
Ei cu ei cu ei cu ei
noi cu noi cu noi cu noi
și fără EI, Fără El… din păcate…
2.
Am început din nou să
visez poezii desigur
ele locuiesc în mine şi strigă
dar eu nu le aud
larma faptelor zilnice
este mult prea puternică…
dar vine o zi în care
harnice decupează în mine
mari ferestre spre mine
apoi încep să bată în ele
noaptea când luna li se arată
în dreptul ferestrei…
trezeşte-te temnicer de poeme
deschide fereastra şi uită la lucruri
cât sunt de frumoase
-aşa întomnate…
atenţie un bloc s-a desprins
ca o frunză de pe creanga eternității
şi pluteşte
pluteşte spre stradă…
3.
Se făcea că…
Se făcea că puteam zbura când mai jos
când mai în înalt după pofta inimii
în mine aveam un gol şi-n gol purtam tot
oameni plopi înalţi case copii câmpii verzi
dealuri ruginii…
eee… totul ce mai
totul purtam în golul din mine şi zburam
fără nici un efort şi
zburam…..
odată picioarele mi s-au îngreunat
ochii mi s-au împăienjenit şi
tot mai aproape tot mai aproape de pământ…
mă loveam cu gleznele de copaci de
acoperişuri de dealuri de copii
ba chiar și de tine mă loveam
ba chiar și de tine mă loveam
de ochii tăi mă loveam cu
bocancii mei de plumb mă loveam…
v-am rugat atunci să mă împingeţi
eram ca o ridicolă maşină care împinsă
de oameni asudaţi vrea să pornească
eram ca un cal mort împins de oameni
care voiau să îl facă să zboare
eram ca o pasăre moartă aruncată
de copii dintr-o praştie…
ţi-ai vândut sufletul mi-a şoptit cineva
ţi-ai vândut sufletul…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Am scris pe flori,
pe coji de copac,
pe scoici și pe val am scris,
am scrijelit vântul,
șoapta, lumina și întunericul,
doar pe inima Ta
nu am scris, Doamne,
pentru că nu am găsit în mine
puritatea de cristal
a necuprinsului care ești…
2
Pe spatele unei fotografii îngălbenite, zmeie
Cuvintele mele-s tăcere
iar gândul
nesecată avere,
mi-e prieten cerul
și mă-nfrățesc cu misterul,
pașii mi se rătăcesc prin pădure
și înnoptez între vise mahmure,
și tu ești în mijlocul cercului meu,
purtat de vântul uimirii, năvalnicul zmeu,
mă umpli de freamăt, de cald și de bine
și mă îmbeți cu imensitatea albastră
dintre mine și tine…
eterice vise și alte cuvinte,
după milioane de clipe
sunt toate…
brândușe de câmp
înviate..
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
ce mai fac, ce mai zic
pe negîndite,
fără să-mi dau bine seama,
izbucnește într-o zi liliacul în floare.
îl văd cum se cațără
cu degete învinețite de febră,
pe marginea pervazului.
amenință cartierul că se aruncă în gol.
astfel vine toxicomana lună mai,
la subțiori cu parfumuri ieftine de subretă.
vine numărătoarea inversă;
vine vîrsta colțuros de rotundă,
dintr-o viață albastru-brunetă…
mă întrebi ce mai fac,
ce mai zic… nimic!
aștept ca odată cu iarba,
mașina timpului,
– vibratilă, eretică umbră –
să-mi scurteze mustața un pic,
ba, chiar la piele, la os
aștept să mă tundă,
mulțumesc de-ntrebare
frumos.
2.
Poezia în preajma revoltei
Omul ucis în noi
unor politruci
Avea trup de atlet și priviri ce îmblînziseră fiarele;
mîini cum niciodată un ram înflorit
n-ar fi putut ajunge la cer.
O casă cu ferestre deschise era creierul său
și-ntunecate frunzare, cu obloanele trase,
nu se-atingeau de lumina din el.
Bucuriile simple ale irepetabilei vieți avea,
mai înainte de sosirea anotimpurilor intoleranței
și sudoarea gudroanelor…
Iar acum este mort. Mort și nimic nu-l mai poate reînvia.
Veniți să vedeți Omul ucis în noi!
Tocmai se luase pe sine drept singurul,
adevăratul tovarăș de drum,
în fermentul ogoarelor coborînd patima zeilor orbi.
Tocmai aflase parfumul mirodeniilor, virginitatea Americilor
și numele certitudinii ori trecătoarelor spaime,
dăduse munților Lunii.
Tocmai șlefuia cu migala orfevrierilor sorții
rotunjimea planetei,
înfrigurat, ca pe cel mai de preț și mai vast continent,
peste tot, căutîndu-se.
Tocmai ieșea din arene și-o nădejde
mai tămăduitoare ca sarea
îi suda ligamentele inimii sale.
Tocmai iertase și fusese iertat.
Tocmai iubise și-ndoit i se-ntoarse iubirea,
cînd ați venit voi și l-ați pus să meargă pe sîrmă
și ați suflat cu respirația voastră ucigătoare
în toate stelele în care, cîndva, a crezut…
Veniți și ridicați-l! Acest cadavru vă aparține!
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Aducere-aminte
Așterne-mi nesfârșite povești
la poalele urechilor, așa cum
obișnuiai cândva, când totul
împrejur ne era alb și drag și
bunătate așezată într-un fotoliu.
E neîncheiată una din acele ierni
și tu, mereu acolo, încât îmi pare
că nicicând istorisirea nu ar fi
rămas fără cuvinte. Ai să le
spui și lor despre fotografii
pe film și piramide, despre
stejar și lemnul de liliac,
despre-ntâmplări țesute
pe muchia unui strung și ei
vor sta, vor asculta. Căci
ei n-au auzit, nicicând,
în irepetabilele veșnicii,
un glas uman care să știe
astfel îngerilor povesti.
2.
Reverie
Șterge praful de pe
cărțile pe care nu
le-ai mai atins de-atâta
timp și-nvață iar, așa cum
neasemuit de bine ai știut
cândva, cum să te pierzi,
simțindu-te regăsit.
Te joci în ritm de vals
pe rânduri și prin goluri
și necuprinzi cu mintea
tot ce-i putea vedea
în spirit, iar ochii nu pricep.
Să nu te uiți pe tine pe
drumul cel prelung,
pe unde oameni, case
și pași se întretaie,
ci harta-n tine
mereu s-o desenezi
și s-o fixezi, în zări prelungi,
pe pielea-ți transparentă.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Dau ocol casei tale,
așa cum, demult,
mama desena un cerc de lapte
împrejurul leagănului meu,
să mă ferească de rele.
Nu te zăresc.
Ești tot frumoasă ca nimicul?
Mai locuiești aici?
Mai cînți la pianul acela
pe care făceam amor
ori de cîte ori
rămîneam singuri acasă?
Ofrandă adusă muzicii – iubirea!
ne dezvinovățeam noi rîzînd.
Eram tineri. Pe atunci,
centrul încă nu tînjea după margini.
Acum, dau ocol casei tale.
Mă latră un cîine.
Se apropie noaptea,
închide fereastra.
Dar, mai ales, dezleagă cîinele:
nu te poate păzi, dacă îl ții în lanț.
El are nevoie să se întoarcă,
în vremea cînd a fost lup.
2.
Îţi ciugulesc din palmă cuiele ca puii
abia ieşiţi de sub găoace,
iar şarpele, scîrbit de-atîta lapte,
să-şi muşte coada se întoarce.
Lumina aşezată la fereastră
o ocroteşte-un înger. Oare nu e
prea timpuriu să văd ziua şi noaptea
-mpărţind, în mare taină, o gutuie?
Şi vrînd să te cunosc pe de-a întregul
întreb, o, Doamne, cu sfială:
locul în care am îngenunchiat
va fi mijloc de cerc ori de spirală?
3.
Din tine pleacă oile răzleţe
şi tot în tine, Doamne, se adună
cum apele s-au despărţit în două
spre a rămîne, veşnic, împreună.
Cîntarul tău egal împarte totul
– unii cu faima, alţii cu durerea –
căci nu e nod să se dezlege singur
şi nici stupar să risipească mierea.
Eu, încă rob al simţurilor crude,
te rog, cu harul tău de necuprins,
alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala
de ceea ce nu poate fi atins.
4.
* * *
Mă priveai (ne)vinovată.
O greșeală de ortografie pe albul cearceafului.
În grădină se stingeau, cu uimire, licuricii.
Nici o inimă nu e vie pînă cînd
nu îi ștergi conturul, îți spuneam.
Tu tăceai. Așteptam unul lîngă celălalt
– două bucăți de cremene cu care
Dumnezeu întîrzia să aprindă focul.
Constanța POPESCU
Când rugăciunea tace
1.
Operație pe iubire
Ferestre, bilete de zbor spre visare
nu au niciodată perdele
ca să nu se împiedice gândul în ele
ca să nu omor dorul restant
din alt ciclu de zbor.
Cum să spun, că era un bulgăre de soare
care s-a spart în capul meu
și milioane de imagini mi-au invadat trăirea,
compuse din doruri și mirări..
toate erau culoare pură,
lumină filtrată de iris,
bulgăre spart în vitralii
ca să-mi încălzească atriile secate
de la ultima operație pe iubire…
și mă mai întreb, de ce nu pot face poezie,
când toate culorile sunt arestate
la marginea toamnei…
2.
Se întâmplă
În dimineața plânsă, am un dialog cu toamna,
prințesa eternelor poveri…
îi număr frunzele și-i dau anii de-o parte,
ea îmi decolorează părul, mai soare, mai fără culoare
și-mi caută amprenta pe chip.
O voi vinde la talcioc la vremea
când mustul tremură în doagă,
nucile pocnesc în haina verde tocită de dor
și covorul de iarbă trebuie dat la curățat,
de pete maronii care rănesc decorul…
Stai cu mine la masă,
sărută-mi privirea pătrunsă-n depărtare,
strânge picurii ploii între gene
și spală-mi gândurile de singurătate.
Știi, se mai poate întâmpla să ne întâmplăm
și e minunat…
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Dragoste fără sfârșit
Nu ne vorbim
decât noaptea pe sub pleoape.
Suntem închiși laolaltă
într-o pasăre transparentă
dusă de ape.
2.
Iisus
Tu mergi
cu iubirea fluturându-ti pe umeri ca o mantie,
mergi înainte
și te destrami încet printre oameni.
În urmă, oamenii te adună din aer,
și te respiră
și te fac la loc,
din cuvinte
3.
Danzând, iarna venea
Dansam, dansam
și fulguia,
peste mine, peste ea.
O, sesam, sesam!
mă rugam.
Deschide-mi iubita printr-o mie de uși
să dea în ea năvală
cei o mie de tineri din mine
aduși
călare din depărtare
pe brațe,
pe piept, pe spinare.
O, sesam!
mă rugam,
deschide femeia să călătoresc prin ea
ca printr-o alcătuire de catifea,
ca printr-o altă viață a mea
în care sunt fericit.
Și mă lăsam peste ea și o cuprindeam.
Sesam,
mă rugam și dansam.
Și ea pășea într-o parte și-n alta
și se arcuia și se unduia.
O, sesam, sesam,
strânși dansam
prin frigul care urma
iar peste noi deja
fulguia,
fulguia,
fulguia.