ortooxacell kiss2022.gif Flax

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

DUMINICA  DE  POEZIE  –  Un orologiu fără semne

 

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

să desenăm iubito pe perete

un brad rotund din amintiri

să plîngem pîn` ne-om face ciuciulete

în prime time să ne numere la știri

și luîndu-ne de mînă să purcedem

către un ceas cu bile de argint

chiar de nu știm chiar de nu credem

vom fi secundele de-absint

în care înotăm fără regrete

și dezbrăcați de amintiri

să stăm sub brad acolo în perete

citind din buletinele de știri

(amintindu-mă)

 

2.

 

apoi sărutul sărat

mirosind a nimica

umblam pe-un zid neterminat

pipăiam nenimicul

cineva se certa

înăuntrul nucii

mama avea

încă rărunchii

(adolescent)

 

3.

 

uite stăteam aici

înainte să mă nasc

cu mult după trecere

pieptenii rodeau din carnea părului meu

și tu îmi spuneai

mai ai răbdare

fiule

(nașterea)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Colinde, colinde…

Ei cu ei cu ei cu ei

noi cu noi cu noi cu noi

și fără EI, Fără El… din păcate…

 

2.

 

Am început din nou să

visez poezii desigur

ele locuiesc în mine şi strigă

dar eu nu le aud

 

larma faptelor zilnice

este mult prea puternică…

dar vine o zi în care

harnice decupează în mine

mari ferestre spre mine

apoi încep să bată în ele

noaptea când luna li se arată

în dreptul ferestrei…

 

trezeşte-te temnicer de poeme

deschide fereastra şi uită la lucruri

cât sunt de frumoase

 

-aşa întomnate…

 

atenţie un bloc s-a desprins

ca o frunză de pe creanga eternității

şi pluteşte

pluteşte spre stradă…

 

3.

 

Se făcea că…

 

Se făcea că puteam zbura când mai jos

când mai în înalt după pofta inimii

în mine aveam un gol şi-n gol purtam tot

oameni plopi înalţi case copii câmpii verzi

dealuri ruginii… 

eee… totul ce mai

totul purtam în golul din mine şi zburam

fără nici un efort şi

zburam…..

odată picioarele mi s-au îngreunat

ochii mi s-au împăienjenit şi 

tot mai aproape tot mai aproape de pământ…

mă loveam cu gleznele de copaci de

acoperişuri de dealuri de copii

ba chiar și de tine mă loveam

 

ba chiar și de tine mă loveam 

de ochii tăi mă loveam cu

bocancii mei de plumb mă loveam…

 

v-am rugat atunci să mă împingeţi

eram ca o ridicolă maşină care împinsă

de oameni asudaţi vrea să pornească

eram ca un cal mort împins de oameni

care voiau să îl facă să zboare

 

eram ca o pasăre moartă aruncată

de copii dintr-o praştie…

 

ţi-ai vândut sufletul mi-a şoptit cineva

ţi-ai vândut sufletul…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

 

Am scris pe flori,
pe coji de copac,
pe scoici și pe val am scris,
am scrijelit vântul,
șoapta, lumina și întunericul,
doar pe inima Ta
nu am scris, Doamne,
pentru că nu am găsit în mine
puritatea de cristal
a necuprinsului care ești…

2

 

Pe spatele unei fotografii îngălbenite, zmeie

Cuvintele mele-s tăcere
iar gândul
nesecată avere,
mi-e prieten cerul
și mă-nfrățesc cu misterul,
pașii mi se rătăcesc prin pădure
și înnoptez între vise mahmure,
și tu ești în mijlocul cercului meu,
purtat de vântul uimirii, năvalnicul zmeu,
mă umpli de freamăt, de cald și de bine
și mă îmbeți cu imensitatea albastră
dintre mine și tine…
eterice vise și alte cuvinte,
după milioane de clipe
sunt toate…
brândușe de câmp

înviate..

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ultimele

 

1.

ce mai fac, ce mai zic

 

pe negîndite,

fără să-mi dau bine seama,

izbucnește într-o zi liliacul în floare.

îl văd cum se cațără

cu degete învinețite de febră,

pe marginea pervazului.

amenință cartierul că se aruncă în gol.

astfel vine toxicomana lună mai,

la subțiori cu parfumuri ieftine de subretă.

vine numărătoarea inversă;

vine vîrsta colțuros de rotundă,

dintr-o viață albastru-brunetă…

 

mă întrebi ce mai fac,

ce mai zic… nimic!

aștept ca odată cu iarba,

mașina timpului,

– vibratilă, eretică umbră –

să-mi scurteze mustața un pic,

ba, chiar la piele, la os

aștept să mă tundă,

mulțumesc de-ntrebare

frumos.

 

2.

 

Poezia în preajma revoltei  

 

Omul ucis în noi

 

unor politruci

 

Avea trup de atlet și priviri ce îmblînziseră fiarele;

mîini cum niciodată un ram înflorit

n-ar fi putut ajunge la cer.

O casă cu ferestre deschise era creierul său

și-ntunecate frunzare, cu obloanele trase,

nu se-atingeau de lumina din el.

Bucuriile simple ale irepetabilei vieți avea,

mai înainte de sosirea anotimpurilor intoleranței

și sudoarea gudroanelor…

Iar acum este mort. Mort și nimic nu-l mai poate reînvia.

 

Veniți să vedeți Omul ucis în noi!

Tocmai se luase pe sine drept singurul, 

adevăratul tovarăș de drum,

în fermentul ogoarelor coborînd patima zeilor orbi.

Tocmai aflase parfumul mirodeniilor, virginitatea Americilor

și numele certitudinii ori trecătoarelor spaime,

dăduse munților Lunii.

Tocmai șlefuia cu migala orfevrierilor sorții 

rotunjimea planetei,

înfrigurat, ca pe cel mai de preț și mai vast continent,

peste tot, căutîndu-se.

 

Tocmai ieșea din arene și-o nădejde

mai tămăduitoare ca sarea

îi suda ligamentele inimii sale.

Tocmai iertase și fusese iertat.

Tocmai iubise și-ndoit i se-ntoarse iubirea,

cînd ați venit voi și l-ați pus să meargă pe sîrmă

și ați suflat cu respirația voastră ucigătoare

în toate stelele în care, cîndva, a crezut…

Veniți și ridicați-l! Acest cadavru vă aparține!

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Aducere-aminte

 

Așterne-mi nesfârșite povești
la poalele urechilor, așa cum
obișnuiai cândva, când totul
împrejur ne era alb și drag și
bunătate așezată într-un fotoliu.

 

E neîncheiată una din acele ierni
și tu, mereu acolo, încât îmi pare
că nicicând istorisirea nu ar fi
rămas fără cuvinte. Ai să le

 

spui și lor despre fotografii
pe film și piramide, despre
stejar și lemnul de liliac,
despre-ntâmplări țesute
pe muchia unui strung și ei

 

vor sta, vor asculta. Căci
ei n-au auzit, nicicând,
în irepetabilele veșnicii,
un glas uman care să știe
astfel îngerilor povesti.

 

2.

 

Reverie

 

Șterge praful de pe
cărțile pe care nu
le-ai mai atins de-atâta
timp și-nvață iar, așa cum
neasemuit de bine ai știut
cândva, cum să te pierzi,
simțindu-te regăsit.

 

Te joci în ritm de vals
pe rânduri și prin goluri
și necuprinzi cu mintea
tot ce-i putea vedea

 

în spirit, iar ochii nu pricep.
Să nu te uiți pe tine pe
drumul cel prelung,
pe unde oameni, case
și pași se întretaie,

 

ci harta-n tine
mereu s-o desenezi
și s-o fixezi, în zări prelungi,
pe pielea-ți transparentă.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

Dau ocol casei tale, 

așa cum, demult, 

mama desena un cerc de lapte 

împrejurul leagănului meu, 

să mă ferească de rele. 

 

Nu te zăresc.

Ești tot frumoasă ca nimicul?

 

Mai locuiești aici?

Mai cînți la pianul acela

pe care făceam amor

ori de cîte ori 

rămîneam singuri acasă?

 

Ofrandă adusă muzicii – iubirea!

ne dezvinovățeam noi rîzînd. 

 

Eram tineri. Pe atunci,

centrul încă nu tînjea după margini.

 

Acum, dau ocol casei tale.

Mă latră un cîine.

Se apropie noaptea,

închide fereastra.

 

Dar, mai ales, dezleagă cîinele:

nu te poate păzi, dacă îl ții în lanț.

 

El are nevoie să se întoarcă, 

în vremea cînd a fost lup.

 

2.

 

Îţi ciugulesc din palmă cuiele ca puii

abia ieşiţi de sub găoace,

iar şarpele, scîrbit de-atîta lapte,

să-şi muşte coada se întoarce.

 

Lumina aşezată la fereastră

o ocroteşte-un înger. Oare nu e

prea timpuriu să văd ziua şi noaptea

-mpărţind, în mare taină, o gutuie?

 

Şi vrînd să te cunosc pe de-a întregul

întreb, o, Doamne, cu sfială:

locul în care am îngenunchiat

va fi mijloc de cerc ori de spirală?

 

3.

 

Din tine pleacă oile răzleţe

şi tot în tine, Doamne, se adună

cum apele s-au despărţit în două

spre a rămîne, veşnic, împreună.

 

Cîntarul tău egal împarte totul

– unii cu faima, alţii cu durerea –

căci nu e nod să se dezlege singur

şi nici stupar să risipească mierea.

 

Eu, încă rob al simţurilor crude,

te rog, cu harul tău de necuprins,

alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala

de ceea ce nu poate fi atins.

 

4.

 

* * *

Mă priveai (ne)vinovată.

O greșeală de ortografie pe albul cearceafului.

În grădină se stingeau, cu uimire, licuricii.

Nici o inimă nu e vie pînă cînd 

nu îi ștergi conturul, îți spuneam. 

Tu tăceai. Așteptam unul lîngă celălalt

– două bucăți de cremene cu care

Dumnezeu întîrzia să aprindă focul.

 

Constanța  POPESCU

 

Când rugăciunea tace

 

1.

 

Operație pe iubire

 

Ferestre, bilete de zbor spre visare
nu au niciodată perdele
ca să nu se împiedice gândul în ele
ca să nu omor dorul restant
din alt ciclu de zbor.
Cum să spun, că era un bulgăre de soare
care s-a spart în capul meu
și milioane de imagini mi-au invadat trăirea,
compuse din doruri și mirări..
toate erau culoare pură,
lumină filtrată de iris,
bulgăre spart în vitralii
ca să-mi încălzească atriile secate
de la ultima operație pe iubire…
și mă mai întreb, de ce nu pot face poezie,
când toate culorile sunt arestate
la marginea toamnei…

 

2.

 

Se întâmplă

 

În dimineața plânsă, am un dialog cu toamna,
prințesa eternelor poveri…
îi număr frunzele și-i dau anii de-o parte,
ea îmi decolorează părul, mai soare, mai fără culoare
și-mi caută amprenta pe chip.
O voi vinde la talcioc la vremea
când mustul tremură în doagă,
nucile pocnesc în haina verde tocită de dor
și covorul de iarbă trebuie dat la curățat,
de pete maronii care rănesc decorul…
Stai cu mine la masă,
sărută-mi privirea pătrunsă-n depărtare,
strânge picurii ploii între gene
și spală-mi gândurile de singurătate.
Știi, se mai poate întâmpla să ne întâmplăm
și e minunat…

 

Constantin CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Dragoste fără sfârșit  

 

Nu ne vorbim 

decât noaptea pe sub pleoape.

 

Suntem închiși laolaltă

într-o pasăre transparentă

dusă de ape.

 

2.

 

Iisus

 

Tu mergi

cu iubirea fluturându-ti pe umeri ca o mantie,

mergi înainte

și te destrami încet printre oameni.

 

În urmă, oamenii te adună din aer,

și te respiră

și te fac la loc,

din cuvinte

 

3.

 

Danzând, iarna venea  

 

Dansam, dansam 

și fulguia, 

peste mine, peste ea.

 

O, sesam, sesam! 

mă rugam.

 

Deschide-mi iubita printr-o mie de uși 

să dea în ea năvală 

cei o mie de tineri din mine 

aduși 

călare din depărtare

pe brațe, 

pe piept, pe spinare.

 

O, sesam! 

mă rugam, 

deschide femeia să călătoresc prin ea

ca printr-o alcătuire de catifea,

ca printr-o altă viață a mea

în care sunt fericit. 

 

Și mă lăsam peste ea și o cuprindeam.

Sesam, 

mă rugam și dansam. 

 

Și ea pășea într-o parte și-n alta

și se arcuia și se unduia. 

 

O, sesam, sesam,

strânși dansam 

prin frigul care urma

iar peste noi deja 

fulguia,

fulguia, 

fulguia.






Distribuie:

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media