S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
toate diminețile noastre
suferă de tîrziu
de foame și ieri
de copilărie și așternuturi albastre
de papuci inversați de bere cuminte
toate după amiezele noastre se petrec între noi
prea între noi
încît nici nu ne mai cunoaștem
doar clipim pe alături zîmbind
toate nopțile noastre sînt singure
și un pic moi
privim buletinul meteorologic
și rîdem cu degetele de la picioare
apoi dormim aproape fericiți
că încă mai avem vise
(încă o zi)
2.
astăzi mi-e somn de tine
altarele le las în părăsire
și am să tac
pe undeva nimic nu va cînta
cumva doar noaptea
voi tăcea
aripile de-s smulse iar
vor zbate zîmbetul măcar
să tac
însă mai rar
(melancoolică)
3.
o să mi te scot din mine
bucată cu bucată
pînă-mi rămîi străină
aproape toată
o să păstrez o bere
din care n-ai băut
și doar o mîngîiere
din ce n-am izbutit
apoi voi face zmeie
din cît am respirat
or să se-nalțe ele
le-oi scrie pe curat
(nimic)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Amurg
sa treci prin Aleea Trandafirilor
şi să te trezeşti cu o chiuvetă
în cap.
Grăbit să nu fii atent
la instalatorul care trece pe lângă tine,
gândindu-te la tinerii care în tren
vorbeau despre eternitate…
să te simţi etern în ochii acestora
să vezi doar culorile toamnei
şi să nu observi umărul instalatorului
cu o chiuvetă veche din fontă
deasupra capului.
Să te prăbuşeşti
pe trotuar şi să desluşeşti
frunzele galbene adiind molcom şi
firicelul acela roşu,curgând
din dreptul tâmplei stângi,
firicelul acela ce-ţi împăienjeneşte
ochii cu amurg din ce în ce
mai sângeriu….
ingeriu… poate?
2.
Colocviu
Stam în jurul unei mese de plastic
pe o terasă învăluită-n miasme
în capitala Ţării Româneşti
înconjurați de un zumzet molcom
discutând filosofie, poezie, literatură
politică, istorie şi aşa mai departe
diverse adică…
stam în jurul acelei mese rotunde
de plastic
ca nişte cavaleri ai mesei rotunde
strămutați peste secole
pe tărâmuri dacice
şi-un aer de teamă
se insinua între noi
readucându-ne la cruda realitate…
eram doar în Târgovişte
la masă era poetul, revoluționarul,
prozatorul, omul politic, filosoful,
profesorul de religie, psalmistul
și alții și alții…
fragmente de idei se intersectau în aer
strălucitoare
un duel elegant între
nişte oameni de lume…
când din când în când
discuţia se însufleţea
floretele spiritului
se metamorfozau prin minune în
țepe ale spiritului tutelar Vlad Dracul
şi duhoarea aceea devenea
tot mai densă…
a hoit mirosea sau a…
3.
vlăduţ a murit
oraşul-cetate a gunoaielor
se îndepărtează pustiu
vlăduţ nu mai este
să îl populeze
cu fantasmele sale:
festivalul Nichita Stănescu,
festivalul Mihai Eminescu
adunând români de pretutindeni
din Basarabia din Banatul sârbesc…
Vlăduţ cu paşii lui legănați
marinar pe apele visului
nu mai este…
iar noi înotători bezmetici
nu îl mai găsim
printre ruinele
cetăţii Târgovişte scufundate
Atlantidă a romanității
care se pierde intr-o Europa
anostă…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Desigur, fiecare din noi ne uităm, din când în când, în oglindă…
Oglinda mea e una aproape rotundă, cu tușe groase, fluturând în trei culori esențiale…
Acolo, mă privesc, uneori, rușinată sau poate mulțumită de câte o ispravă pe care am mai făcut-o!
Și, zău, din când în când, mai fac…!
Am bucurat pe cineva azi sau am supărat?
Mă întreb!
Am gândit frumos sau am clevetit împotriva a ceva, împotriva cuiva?
Am mulțumit timpului, anotimpului, răstimpului?
Dar astăzi, curios, nu m-am mai găsit laolaltă.
Mâinile mi se răsfiraseră în falange, inele, mănuși…
Inima sângera căzută lângă un cort cu infirmi…
Un ochi fusese luat de un rechin…
Iar sufletul… îmi ședea înfipt pe aripa unui zmeu încâlcit în sfori… sus, pe nori.
Unde mi-au dispărut tatuajele de pe brațe?
În locul rămas liber din oglindă, am văzut o mare în valuri.
Pe plaja pustie, mormane de sandale aruncate, urme de pași,
șezlonguri răsturnate și umbrele luate de vânt…
Apoi a venit ploaia!
Apoi furtuna!
Țipătul pescărușului s-a izbit de oglinda mea, care acum e țăndări!
Înfrigurată, îmi strâng la piept tălpile…
Nu mai am altceva…
Toate idealurile s-au aruncat în valuri…
Pe oglindă a apărut scris…
„Defecțiune tehnică.
Apăsați tasta Help…”
2.
Hamacul crengilor
Lungă-i tăcerea singurătății…
neliniște caldă,
izvorâtă din pupila nopții,
e toamnă… greierii dorm,
din sfori eu trag stelele pe sub nori,
hamacul crengilor e moale,
obrazul pe care picură timpul, mă doare,
șoptește-mi un pic, printre frunze uscate,
de dragoste…
dar nu de cea înzorzonată
în cuvinte uitate,
te zăresc Lună, întinsă lasciv peste viață,
nu te preface că nu mă auzi,
îmi vreau înapoi o dragoste albă,
subțire, ca firul de ață,
lumină în rouă și rouă în iarbă,
îmi cer înapoi o dimineață…
fâșâie frunzele sub umbrele tale,
miriapod pe pământ și în duh umblătoare,
prin cercuri alunec, mă pierd și mă caut,
abis colosal, timp fără soartă,
redă-mi, regino, copilul plăpând,
răpit de tine ‘ntr-o noapte,
secundă albastră, învinsă și moartă,
cu cerul… când cerul… avea sfinți…
bulgări rotunzi și timizi,
înșirați cât nisipul, sub soare,
îi străluceai în râuri,
îi legănai în coji de nucă pe mare…
o lume de îngeri cuminți…
fii bună, stăpână, în astă noapte,
îți dau regatul și visele toate
pentru clipa aceea de puritate,
lângă sfinții părinți…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Bătrânul mașinist
În teatrul gol,
secătuit de-atâtea replici,
pe lemnul prăfuit stă,
gânditor, mașinistul.
În spate, spre balcon, privește
și știe că fantezia s-a sfârșit,
că tot spectacolul a fost
butaforie, a fost mișcare
de pârghii și lumini, regie
măiestrită de atâția ani.
Dar știe că trebuie să
poarte a sa știință în tăcere,
căci oamenii încă mai cred,
că lumea n-a încetat să spere
și să viseze la povești. E crud
să vezi pe zi ce trece, din
colțul tău umbrit, Juliete și
Juliete care mor.
2.
Clei de oase
Se scurge-ncet melancolia
pe straturi insipide de carton
și paginile albe se fărâmă,
cleioase, de greutatea atâtor
picături.
E dimineață – o dimineață
incertă după o noapte în
care nu știi daca ai dormit
sau ai fugit de tine, dacă
nu ți-ai făcut cuib într-o
pâine uriașă coaptă
într-o vatră din brutăria
de pe lângă vechea școală.
Se-amestecă neîntrerupte
literele sub degetele murdare
de cerneală și nu mai știi dacă
ești acum sau atunci, dacă ți-e
deja lehamite de lume sau
dacă abia înveți să o
descoperi.
Nu-i nimic, știi că toate-au
pierit atunci, undeva dincolo
de poartă și că oricum ar fi,
nimeni nu te va mai purta la
fel pe brațe, dar totul are
consistență încă atâta timp
cât îți mai curge acest sânge
prin vene. Nu-ți poate lua
nimeni asta, indiferent de
formă, de nume, de pierzanii
și știi, copile, că de-asta ai
continuat să mergi, chiar dacă
drumul e o ceață fără fund.
Ioan Viștea
Ultimele
1.
Poezia de mai jos și urările de bine și de reușită, se dedică prietenului Constantinescu aflat în preajma unei operații.
Operaţia de cristalin a fost reuşită
Într-adevăr, operaţia de cristalin a fost reuşită.
Stelele verzi se retrăseseră pe aliniamentul
constelaţiei lor, le orbise şi pe ele lumina.
Cerul frigea, îmi căzuse în braţe şi-n timp ce-mi smulgea
de pe ochi pansamentul etanş, asistenta mi-a spus: „acum, pregătiţi-vă să priviţi lucrurile în toată măreţia lor,
în profunzime şi în detaliu”. Nu zău, chiar aşa,
în toată măreţia lor? am vrut să întreb, dar tocmai atunci
un şoarece cu atropină în ochi, cu o furculiţă împletită-n mustăţi,
traversa în zig-zag cabinetul…Avea dreptate, vedeam totul
cu o claritate înspăimîntătoare, atît en gross cît şi cu amănuntul.
Soarele mă izbise în plină figură, mă clătinam
în balans pe picioare ca după primul fum de ţigară,
a trebuit să mă sprijin de pereţii clinicii, doar ştiţi cum e,
„daţi-mi un punct de sprijin şi-am să…” Am să ce? Pe dracu’,
teoria e una şi practica te omoară cu nopţi şi cu zile!… Totuşi,
levitînd, cum altfel?, am ajuns în parcul IOR, se sfîrşise
petrecerea Clarvazătorilor Orbi, ziua cădea în beţia
fluturilor nocturni, măturătorii strîngeau în saci de dormit
pleoapele orbilor, cu premoniţii, cu vise cu tot, parcul se golea
numai cîinii mai lătrau un salut şi-un cerşetor ascundea submarine
în coltucuri de pîine, o, eram însetat de imagini, de culorile toamnei,
de iminenţa unei mari revelaţii cînd s-a iscat furtuna, o pală de vînt
aspira statuile parcului, zgîlţîia rama tabloului în care eram prins,
riscam să ajung în tomberoanele salubrităţii odată cu frunzele, ia să
mă leg cu lanţuri de căluşeii caruselului, ia să privesc tornada cu noii
mei ochi panoramici, mi-am zis, da, eram numai ochi, ochi şi atît,
fără alte organe, fără inimă, fără ficat, ochi cu care
reinventam lumea, restituiam certitudinii sensul, priveam
lucrurile în toată măreţia lor, în profunzime şi în detaliu, inclusiv
vulturii care-mi dădeau tîrcoale, cine ştie de cînd mă adulmecau,
cine ştie de cît timp pariaseră pe mine, acum îşi găsiseră Prometeul,
două cuibare acrilice, două faruri de noapte aprinse, clipind speriate,
şi pe o vreme ca asta ce să ciugulească şi ei.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
nimeni nu știe de unde vii încotro pleci
ești mai misterios decît un mormînt
fără cruce
mîinile te dau de gol
miros
a tot ceea ce ai atins
pe furiș
2.
* * *
Trăiesc în umbra unei femei adormite.
Ea se preface că nu mă vede.
Din cînd în cînd, se trezește, bea un pahar
cu apă și adoarme la loc.
Rostul meu este
să îi umplu mereu acel pahar, fără de care
nu s-ar mai reîntoarce, niciodată, în somn.
Iar eu ar trebui să îmi caut alt adăpost.
3.
* * *
Te-am așteptat pînă a fiert sîngele în reptile.
Unde ești? Vei veni înainte
ca marea să fie înghițită de uscat,
regele să spele picioarele bufonului,
omul să muște din călcîiul unui șarpe?
Mi-e teamă. Curge nisip din soare.
Dragostea nu alege. Ea pîndește clipa.
Mă îndrept netulburat înspre moarte
și cineva îmi strecoară o pietricică
în pantof. Grăbește-te,
timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!
4.
***
între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva
ce să aleg cînd luna şi soarele
se nasc una din alta ca apoi să se caute?
poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu
părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa
e-atîta linişte că fiinţa tresare amintindu-şi de nefiinţă
doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă
şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini
te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe
urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o
jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă fără
să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care
pana a stat nemişcată o clipă dacă vine
ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi?
5.
* * *
E liniște. Mă privești
ca și cum n-ai avea
nici o vină. Nu erai
tu spinul de sub limba lui
Dumnezeu cînd a poruncit
să se facă lumină?
Nu lăcomia ta ne-a azvîrlit
în timpul de-acum din
timpul dintîi; să umblăm
prin lume, fără odihnă,
cu un șarpe agățat
de călcîi?
Nu te mai plînge,
femeie, că sîngerezi
cînd e lună! Dumnezeu
ne iubește la fel.
Altfel nu ne-ar fi izgonit,
din Rai, împreună.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Pierdut
Ne pierdem în timpuri pierdute,
În oameni care ne cred criminali
Fără să știe că suntem, de fapt,
Crime comise din greșeala de a fi.
Ne pierdem cu totul în zgomotul de fundal
Și nu îl lăsăm să devină principal,
Nu îi acordăm importanța cuvenită
În ciuda faptului că acum facem parte din el,
Ne pierdem în zgomotul de fundal
Ca să putem auzi altceva peste murmurul
Bătăilor noastre de inimă de care ne-am săturat.
Ne pierdem în așteptarea zilei de ieri
Și a persoanei care am fost atunci,
Care nu e mai bună decât noi cei de acum,
Dar care ne e cunoscută,
Nu un simplu străin pe care suntem obligați să îl numim sine.
Ne pierdem în zile prea grele care ne atârnă de gene
Și ne obligă să închidem ochii
Chiar atunci când timpurile pierdute în care ne-am pierdut cel mai tare
Ne trec prin față.
Ne pierdem și știm unde,
Dar nu ne mai așteptăm să ne găsim,
Pentru că nu o putem face în același loc
În care ne-am pierdut,
Iar alte locuri nu mai cunoaștem.
2.
Casă
O casă solitară îmi stă în cale,
Nepotrivită în peisajul ce îi e alături,
Dar care parcă dispare cu totul
Odată ce conștientizezi existența casei.
Din exterior exprimă neutralitate,
Nu trădează nici culoarea pereților
Nici existența vreunei dovezi de umanitate,
Iar pe suprafața ei nu se încumetă să stea la odihnă
Nici măcar o crăpatură oricât de mică,
Prin care să îți poți da seama
Ce i se află înăuntru,
Dacă e vorba de ordine, de ospitalitate
Sau de stoicism, de tăceri impuse și venin.
Din cauza acestei case solitare
Nu pot vedea răspunsuri scrise în lume,
Din cauza ei am întrebări
Și din cauza acestei case știu cât doare
Și cât e de grea călătoria care te face
Să numești acasă
Casă.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Semne sub lupă
Îmbrăcăm haine,
coperţi care acoperă surpriza…
înăuntru suferinţa, teama, neiubirea,
mai greu resemnarea.
Se zbat şi deseori urlă, culori amprentate pe suflet.
Iar eu nu le sunt străină, mă cer şi mă vor
să pulsez într-un caleidoscop neomologat.
Printre foile zilelor, trec daltoniştii
care se cred îngeri protejaţi
de o platoşă cu arogante înţelepţiri.
Toate sunt vechi, nimicul mişcă
suferinţa acoperită cu un strat de zâmbete
fardate de dimineţile toamnelor.
Viaţa, o insomnie acceptată,
starea de veghe adaugă revelaţii
între paginile ce n-au putut fi rupte,
noi nişte semne descifrate
doar cu lupa iubirii
batem pas de defilare la fiecare foaie întoarsă…
2.
Liniştea mea
Zile desculţe, adevăruri virgine,
un poem stă în poala sorţii
unde fricile mele fac audienţă
la Dumnezeu.
Cuvintele tac, pe umerii mei
mugurii aripilor se usucă,
nu sparg clepsidra, dar nici bilet
nu iau la supersonic.
Cine ar aplauda un acrobat fără plasă,
la trapezul de ghinioane şi eşecuri?
O să învăţ să fardez lacrima
şi o voi închide în sticla de şampanie
cu care voi sărbători urcuşul, nu căderea.
Peste toate, liniştea mea,
o perlă rară bate la alte porţi…
3.
Spectacol de final
Gânduri desculțe se întorc obosite,
cu tălpile arse de neputințe,
cu gleznele zdrelite de dorințe…
O fărâmă de tăcere
îmi mai atârnă de rochie, inutilă
ca și vorbele care-mi țâșneau
cu lacrimile printre gene,
într-o zi nescrisă,
la mijloc de calendar,
așteptând, obosind,
ca faptele care incubau între noi.
Aproape uitarea și ultimul anotimp
se chinuiau să paveze
străzi, viselor altora,
să mai planteze panseluțe la sfârșit de anotimp.
Nu mă întreba de ce se rescrie
la nesfârșit același scenariu,
același soare pregătește altă zi,
când pașii mei stau lipiți de lut,
așteptând trecere, în alt spectacol
amăgitor.
4.
Înțelepțirea din cuvânt
Printre cuvinte trec multe anotimpuri,
durează până înțelegi,
apoi încep dialogurile,
lungi cât o viață
și dacă mai trebuie cerem și prelungiri,
așa ca supliment…
Pentru o îmbrățișare, două,
devii mai atent și-mi citești în palmă
linia vieții, ștergând ușor amprenta
pe destin.
Eu îmi amintesc doar șoaptele
între ploi, negociind păcatele-ntre noi,
niște copii cuminți,
ștergând distanțele și fricile de doi…
5.
Se cântă rock
Aș vrea să mă cauți uneori,
să mă întrebi dacă mi-e bine,
cum mă prind zorile cu fricile
în gene și gândul năvălind spre tine.
Să mă întrebi de rochia cu volane,
unde ascunsesem grijile, ce de la poartă se vedeau…
de sărbători, să mă întrebi,
dacă mai servesc salata mea de dor,
cu vise garnisită,
dacă am mai primit trandafiri,
fără să fi cerut o îmbrățișare la pachet…
Și să vorbim nimicuri blânde,
ce ne ocupă viața,
să pot trece pragul cu îngăduință
și să rostesc refrenul care mă ține încă vie:
îmi e bine, încă foarte bine…
La radio se cântă Rock…
și nimeni nu ascultă.
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
.„vorbesc” scriindu-ţi pe cercul vieţii
statornicit spre mâine
te aştept în pragul timpului alb
al aceluiaşi cer
în desenul privirii uitate pe şevalet
imaginea cu tine
notele muzicale-n portret
solfegiul nocturn
iubirea
nu voi uita să nu uit
culoarea
doar ea e ziua noastră
gala de excelenţă a luminilor
trăirea
oare îmbătrâneşte şi ea?
întreb şi eu
aşa…
2.
vreme prea devreme
opresc frumuseţea gândului
în buzunarul timpului de la piept
şi trăiesc bucuria
cu iubita mea
şi părul ei logodit cu degetele albe
în muzica timpului
plină de esenţă
îmi petrec clipele spre poarta deschisă
cu un tandru sărut
precum poezia de dragoste
scrisă la malul mării
puţin poate fi mult
atunci când există iubirea.
3.
elegia înserărilor
în cartea de onoare a vieţii
cu drepturi de autor
eu sunt tu
şi-mi eşti un eu
un dar de la Dumnezeu
cu trupul alb
şi paşii multiplicaţi cu sine
prinde-mă-n destinaţia mersului lumesc
pe strada scorpionului
purtând numele tău
fecioară
cu buze roşii şi flămânde
priveşte
nisipul ne curge
viaţa strigă catalogul
prezent…
noi vom răspunde.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Paradoxul existenței
ceea ce pare întâmplător
are miros de infinit
e poate cosmicul fior
știut, dar greu de definit…
rătăcitor prin poezie,
las gândul neîngrădit să zboare
printre idei, filosofie
da, totul este o-ntâmplare…
2.
Sunt aici
Sunt aici.
Îmi ruginesc în păr razele soarelui;
sunt aici.
Mereu cu gândul la tine.
Urc secundele orelor
tăcut, nevăzut, neștiut.
Gândul meu despre tine trăiește în locul meu,
numai tu m-ai văzut născându-mă
din vorbe și tăceri, în amurg
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Dragoste fără sfârșit
Iubita stă ghemuită într-un vis roşu de catifea
învelită în alte o mie de vise
visate de inima mea.
Nu ne vorbim
decât noaptea pe sub pleoape,
suntem închişi laolaltă
într-o pasăre transparentă
dusă de ape.
2.
Confuzii
Tinerețea mea
e un sac peticit cu iluzii
în care am înghesuit iubiri și fantasme
și certitudini
distilate-n cuvinte,
care-s, de fapt,
confuzii
între mine și basme.
3.
Cu iubita prin cer
Nu mai mă tot săruta
ca să pot respira,
spunea ea
ridicând într-un colț norul cu care se învelea.
ai grijă la vânt,
să nu cazi pe pământ…
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
I ve never liked flowers
In a vase
In some kind of contraption
You get to see them die
And it aint pretty
Like watching someone die day by day
The scent of the room
Changes,
The light,
The shadows that appear on the walls
Omens of impeding death
I used to like funerals
Fait accompli
Tis a place where you get to contemplate death
Get free coffee and a cookie
If its not one of yours
Part of yours,
Then you cry
Cry
Get some coffee and a cookie
Chit chat
Look up
“Now you are free”
It was the first time
I saw the man, helpless
The books and his clothes, left on his bed
Screamed “helpless, whisked away by spirits”
Up high
I never liked flowers
Uprooted, as am I
In some sort of glassy
Contraption
Waiting for their death
2.
Nu mi-au plăcut niciodată florile
Într-o vază.
Într-un fel de invenție
Le vezi murind.
Și nu e frumos
E ca și cum ai privi pe cineva murind zi de zi
Mireasma camerei
Schimbări,
Lumina,
Umbrele care apar pe pereți
Semne ale împiedicării morții.
Îmi plăceau înmormântările.
Am făcut să se întâmple.
Este un loc unde poți contempla moartea
Primești cafea gratis și un fursec
Dacă nu este unul de-al tău
Parte din tine,
Apoi plângi
Plângi
Ia niște cafea și o prăjitură.
Chit chat
Privește în sus
„Acum ești liber”
A fost prima dată
L-am văzut pe om, neajutorat
Cărțile și hainele lui, lăsate pe patul lui…
A strigat „neajutorat, luat de spirite”
Sus, sus.
Nu mi-au plăcut niciodată florile
Dezrădăcinate, ca și mine.
Într-un fel de aer sticlos.
O contradicție
Așteptându-și moartea.
Andreea GHICA
Băi…
1.
Când eram copil,
bunică’mea îmi ajungea la suflet cu clătite.
Lunguiețe, pufoase, unse cu dulcețuri
sau umplute cu zahăr,
mușcam din ele ca dintr-un nor de vată
și mă murdăream pe toată fața.
Copilăria mi-a fost marcată de clătite,
au fost laitmotivul vieții mele,
iar acum,
când mi-e poftă să mai gust din astfel de clătite,
îi dau bunicii un telefon,
să-mi spună exact cantitățile ingredientelor.
Nu îmi ies niciodată ca ale ei,
dar tot le fac
pentru că, ciudat, clătitele mă leagă de bunica
așa cum legi o bicicletă de un gard
ca să nu ți-o fure cineva.
Clătitele sunt viață.
Și mai sunt și bunica.
2.
holbatul nu-i o treabă complicată.
tot ce trebuie să faci
e să fixezi obsesiv
o față.
3.
există o lumină undeva.
poate că nu e multă lumină, dar
bate întunericul.