ortooxacell kiss2022.gif Flax

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

Puiu JIPA

Jipoeme

1.

toate diminețile noastre
suferă de tîrziu
de foame și ieri
de copilărie și așternuturi albastre
de papuci inversați de bere cuminte
toate după amiezele noastre se petrec între noi
prea între noi
încît nici nu ne mai cunoaștem
doar clipim pe alături zîmbind
toate nopțile noastre sînt singure
și un pic moi
privim buletinul meteorologic
și rîdem cu degetele de la picioare
apoi dormim aproape fericiți
că încă mai avem vise
(încă o zi)

2.

astăzi mi-e somn de tine
altarele le las în părăsire
și am să tac
pe undeva nimic nu va cînta
cumva doar noaptea
voi tăcea
aripile de-s smulse iar
vor zbate zîmbetul măcar
să tac
însă mai rar
(melancoolică)

3.

o să mi te scot din mine
bucată cu bucată
pînă-mi rămîi străină
aproape toată
o să păstrez o bere
din care n-ai băut
și doar o mîngîiere
din ce n-am izbutit
apoi voi face zmeie
din cît am respirat
or să se-nalțe ele
le-oi scrie pe curat
(nimic)

Mircea DRĂGĂNESCU

Himera de alături

1.

Amurg

sa treci prin Aleea Trandafirilor

şi să te trezeşti cu o chiuvetă

în cap.

Grăbit să nu fii atent

la instalatorul care trece pe lângă tine,

gândindu-te la tinerii care în tren

vorbeau despre eternitate…

să te simţi etern în ochii acestora

să vezi doar culorile toamnei

şi să nu observi umărul instalatorului

cu o chiuvetă veche din fontă

deasupra capului.

Să te prăbuşeşti

pe trotuar şi să desluşeşti

frunzele galbene adiind molcom şi

firicelul acela roşu,curgând

din dreptul tâmplei stângi,

firicelul acela ce-ţi împăienjeneşte

ochii cu amurg din ce în ce

mai sângeriu….

ingeriu… poate?

2.

Colocviu

Stam în jurul unei mese de plastic

pe o terasă învăluită-n miasme

în capitala Ţării Româneşti

înconjurați de un zumzet molcom

discutând filosofie, poezie, literatură

politică, istorie şi aşa mai departe

diverse adică…

stam în jurul acelei mese rotunde

de plastic

ca nişte cavaleri ai mesei rotunde

strămutați peste secole

pe tărâmuri dacice

şi-un aer de teamă

se insinua între noi

readucându-ne la cruda realitate…

eram doar în Târgovişte

la masă era poetul, revoluționarul,

prozatorul, omul politic, filosoful,

profesorul de religie, psalmistul

și alții și alții…

fragmente de idei se intersectau în aer

strălucitoare

un duel elegant între

nişte oameni de lume…

când din când în când

discuţia se însufleţea

floretele spiritului

se metamorfozau prin minune în

țepe ale spiritului tutelar Vlad Dracul

şi duhoarea aceea devenea

tot mai densă…

a hoit mirosea sau a…

3.

vlăduţ a murit

oraşul-cetate a gunoaielor

se îndepărtează pustiu

vlăduţ nu mai este

să îl populeze

cu fantasmele sale:

festivalul Nichita Stănescu,

festivalul Mihai Eminescu

adunând români de pretutindeni

din Basarabia din Banatul sârbesc…

Vlăduţ cu paşii lui legănați

marinar pe apele visului

nu mai este…

iar noi înotători bezmetici

nu îl mai găsim

printre ruinele

cetăţii Târgovişte scufundate

Atlantidă a romanității

care se pierde intr-o Europa

anostă…

 
Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

Nostalgii cu libelule

1.

Desigur, fiecare din noi ne uităm, din când în când, în oglindă…

Oglinda mea e una aproape rotundă, cu tușe groase, fluturând în trei culori esențiale…

Acolo, mă privesc, uneori, rușinată sau poate mulțumită de câte o ispravă pe care am mai făcut-o!

Și, zău, din când în când, mai fac…!

Am bucurat pe cineva azi sau am supărat?

Mă întreb!

Am gândit frumos sau am clevetit împotriva a ceva, împotriva cuiva?

Am mulțumit timpului, anotimpului, răstimpului?

Dar astăzi, curios, nu m-am mai găsit laolaltă.

Mâinile mi se răsfiraseră în falange, inele, mănuși…

Inima sângera căzută lângă un cort cu infirmi…

Un ochi fusese luat de un rechin…

Iar sufletul… îmi ședea înfipt pe aripa unui zmeu încâlcit în sfori… sus, pe nori.

Unde mi-au dispărut tatuajele de pe brațe?

În locul rămas liber din oglindă, am văzut o mare în valuri.

Pe plaja pustie, mormane de sandale aruncate, urme de pași,

șezlonguri răsturnate și umbrele luate de vânt…

Apoi a venit ploaia!

Apoi furtuna!

Țipătul pescărușului s-a izbit de oglinda mea, care acum e țăndări!

Înfrigurată, îmi strâng la piept tălpile…

Nu mai am altceva…

Toate idealurile s-au aruncat în valuri…

Pe oglindă a apărut scris…

Defecțiune tehnică.

Apăsați tasta Help…”

2.

Hamacul crengilor

Lungă-i tăcerea singurătății…
neliniște caldă,
izvorâtă din pupila nopții,
e toamnă… greierii dorm,
din sfori eu trag stelele pe sub nori,
hamacul crengilor e moale,
obrazul pe care picură timpul, mă doare,
șoptește-mi un pic, printre frunze uscate,
de dragoste…
dar nu de cea înzorzonată
în cuvinte uitate,
te zăresc Lună, întinsă lasciv peste viață,
nu te preface că nu mă auzi,
îmi vreau înapoi o dragoste albă,
subțire, ca firul de ață,
lumină în rouă și rouă în iarbă,
îmi cer înapoi o dimineață…
fâșâie frunzele sub umbrele tale,
miriapod pe pământ și în duh umblătoare,
prin cercuri alunec, mă pierd și mă caut,
abis colosal, timp fără soartă,
redă-mi, regino, copilul plăpând,
răpit de tine ‘ntr-o noapte,
secundă albastră, învinsă și moartă,
cu cerul… când cerul… avea sfinți…
bulgări rotunzi și timizi,
înșirați cât nisipul, sub soare,
îi străluceai în râuri,
îi legănai în coji de nucă pe mare…
o lume de îngeri cuminți…
fii bună, stăpână, în astă noapte,
îți dau regatul și visele toate
pentru clipa aceea de puritate,
lângă sfinții părinți…

Erica OPREA

Lecția de zbor

1.

Bătrânul mașinist

În teatrul gol,
secătuit de-atâtea replici,
pe lemnul prăfuit stă,
gânditor, mașinistul.

În spate, spre balcon, privește
și știe că fantezia s-a sfârșit,
că tot spectacolul a fost
butaforie, a fost mișcare
de pârghii și lumini, regie
măiestrită de atâția ani.

Dar știe că trebuie să
poarte a sa știință în tăcere,
căci oamenii încă mai cred,
că lumea n-a încetat să spere

și să viseze la povești. E crud
să vezi pe zi ce trece, din
colțul tău umbrit, Juliete și
Juliete care mor.

2.

Clei de oase

Se scurge-ncet melancolia
pe straturi insipide de carton
și paginile albe se fărâmă,
cleioase, de greutatea atâtor
picături.

E dimineață – o dimineață
incertă după o noapte în
care nu știi daca ai dormit
sau ai fugit de tine, dacă
nu ți-ai făcut cuib într-o

pâine uriașă coaptă
într-o vatră din brutăria
de pe lângă vechea școală.
Se-amestecă neîntrerupte
literele sub degetele murdare
de cerneală și nu mai știi dacă
ești acum sau atunci, dacă ți-e
deja lehamite de lume sau
dacă abia înveți să o
descoperi.

Nu-i nimic, știi că toate-au
pierit atunci, undeva dincolo
de poartă și că oricum ar fi,
nimeni nu te va mai purta la
fel pe brațe, dar totul are
consistență încă atâta timp
cât îți mai curge acest sânge
prin vene. Nu-ți poate lua

nimeni asta, indiferent de
formă, de nume, de pierzanii
și știi, copile, că de-asta ai
continuat să mergi, chiar dacă
drumul e o ceață fără fund.

Ioan Viștea

Ultimele

1.

Poezia de mai jos și urările de bine și de reușită, se dedică prietenului Constantinescu aflat în preajma unei operații.

Operaţia de cristalin a fost reuşită

Într-adevăr, operaţia de cristalin a fost reuşită.

Stelele verzi se retrăseseră pe aliniamentul

constelaţiei lor, le orbise şi pe ele lumina.

Cerul frigea, îmi căzuse în braţe şi-n timp ce-mi smulgea

de pe ochi pansamentul etanş, asistenta mi-a spus: „acum, pregătiţi-vă să priviţi lucrurile în toată măreţia lor,

în profunzime şi în detaliu”. Nu zău, chiar aşa,

în toată măreţia lor? am vrut să întreb, dar tocmai atunci

un şoarece cu atropină în ochi, cu o furculiţă împletită-n mustăţi,

traversa în zig-zag cabinetul…Avea dreptate, vedeam totul

cu o claritate înspăimîntătoare, atît en gross cît şi cu amănuntul.

Soarele mă izbise în plină figură, mă clătinam

în balans pe picioare ca după primul fum de ţigară,

a trebuit să mă sprijin de pereţii clinicii, doar ştiţi cum e,

daţi-mi un punct de sprijin şi-am să…” Am să ce? Pe dracu’,

teoria e una şi practica te omoară cu nopţi şi cu zile!… Totuşi,

levitînd, cum altfel?, am ajuns în parcul IOR, se sfîrşise

petrecerea Clarvazătorilor Orbi, ziua cădea în beţia

fluturilor nocturni, măturătorii strîngeau în saci de dormit

pleoapele orbilor, cu premoniţii, cu vise cu tot, parcul se golea

numai cîinii mai lătrau un salut şi-un cerşetor ascundea submarine

în coltucuri de pîine, o, eram însetat de imagini, de culorile toamnei,

de iminenţa unei mari revelaţii cînd s-a iscat furtuna, o pală de vînt

aspira statuile parcului, zgîlţîia rama tabloului în care eram prins,

riscam să ajung în tomberoanele salubrităţii odată cu frunzele, ia să

mă leg cu lanţuri de căluşeii caruselului, ia să privesc tornada cu noii

mei ochi panoramici, mi-am zis, da, eram numai ochi, ochi şi atît,

fără alte organe, fără inimă, fără ficat, ochi cu care

reinventam lumea, restituiam certitudinii sensul, priveam

lucrurile în toată măreţia lor, în profunzime şi în detaliu, inclusiv

vulturii care-mi dădeau tîrcoale, cine ştie de cînd mă adulmecau,

cine ştie de cît timp pariaseră pe mine, acum îşi găsiseră Prometeul,

două cuibare acrilice, două faruri de noapte aprinse, clipind speriate,

şi pe o vreme ca asta ce să ciugulească şi ei.

Costel STANCU

Ochiul din palmă

1.

* * *

nimeni nu știe de unde vii încotro pleci

ești mai misterios decît un mormînt

fără cruce

mîinile te dau de gol

miros

a tot ceea ce ai atins

pe furiș

2.

* * *

Trăiesc în umbra unei femei adormite.

Ea se preface că nu mă vede.

Din cînd în cînd, se trezește, bea un pahar

cu apă și adoarme la loc.

Rostul meu este

să îi umplu mereu acel pahar, fără de care

nu s-ar mai reîntoarce, niciodată, în somn.

Iar eu ar trebui să îmi caut alt adăpost.

3.

* * *

Te-am așteptat pînă a fiert sîngele în reptile.

Unde ești? Vei veni înainte

ca marea să fie înghițită de uscat,

regele să spele picioarele bufonului,

omul să muște din călcîiul unui șarpe?

Mi-e teamă. Curge nisip din soare.

Dragostea nu alege. Ea pîndește clipa.

Mă îndrept netulburat înspre moarte

și cineva îmi strecoară o pietricică

în pantof. Grăbește-te,

timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!

4.

***

între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva

ce să aleg cînd luna şi soarele

se nasc una din alta ca apoi să se caute?

poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu

părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa

e-atîta linişte că fiinţa tresare amintindu-şi de nefiinţă

doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă

şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini

te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe

urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o

jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă fără

să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care

pana a stat nemişcată o clipă dacă vine

ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi?

5.

* * *

E liniște. Mă privești

ca și cum n-ai avea

nici o vină. Nu erai

tu spinul de sub limba lui

Dumnezeu cînd a poruncit

să se facă lumină?

Nu lăcomia ta ne-a azvîrlit

în timpul de-acum din

timpul dintîi; să umblăm

prin lume, fără odihnă,

cu un șarpe agățat

de călcîi?

Nu te mai plînge,

femeie, că sîngerezi

cînd e lună! Dumnezeu

ne iubește la fel.

Altfel nu ne-ar fi izgonit,

din Rai, împreună.

Ștefania PAVEL

Poezia la 16 ani…

1.

Pierdut

 

Ne pierdem în timpuri pierdute,

În oameni care ne cred criminali

Fără să știe că suntem, de fapt,

Crime comise din greșeala de a fi.

Ne pierdem cu totul în zgomotul de fundal

Și nu îl lăsăm să devină principal,

Nu îi acordăm importanța cuvenită

În ciuda faptului că acum facem parte din el,

Ne pierdem în zgomotul de fundal

Ca să putem auzi altceva peste murmurul

Bătăilor noastre de inimă de care ne-am săturat.

Ne pierdem în așteptarea zilei de ieri

Și a persoanei care am fost atunci,

Care nu e mai bună decât noi cei de acum,

Dar care ne e cunoscută,

Nu un simplu străin pe care suntem obligați să îl numim sine.

Ne pierdem în zile prea grele care ne atârnă de gene

Și ne obligă să închidem ochii

Chiar atunci când timpurile pierdute în care ne-am pierdut cel mai tare

Ne trec prin față.

Ne pierdem și știm unde,

Dar nu ne mai așteptăm să ne găsim,

Pentru că nu o putem face în același loc

În care ne-am pierdut,

Iar alte locuri nu mai cunoaștem.

2. 

Casă

 

O casă solitară îmi stă în cale,

Nepotrivită în peisajul ce îi e alături,

Dar care parcă dispare cu totul

Odată ce conștientizezi existența casei.

Din exterior exprimă neutralitate,

Nu trădează nici culoarea pereților

Nici existența vreunei dovezi de umanitate,

Iar pe suprafața ei nu se încumetă să stea la odihnă

Nici măcar o crăpatură oricât de mică,

Prin care să îți poți da seama

Ce i se află înăuntru,

Dacă e vorba de ordine, de ospitalitate

Sau de stoicism, de tăceri impuse și venin.

Din cauza acestei case solitare

Nu pot vedea răspunsuri scrise în lume,

Din cauza ei am întrebări

Și din cauza acestei case știu cât doare

Și cât e de grea călătoria care te face

Să numești acasă

Casă.

Constanța POPESCU

În trenuri albe

1.

Semne sub lupă

Îmbrăcăm haine,

coperţi care acoperă surpriza…

înăuntru suferinţa, teama, neiubirea,

mai greu resemnarea.

Se zbat şi deseori urlă, culori amprentate pe suflet.

Iar eu nu le sunt străină, mă cer şi mă vor

să pulsez într-un caleidoscop neomologat.

Printre foile zilelor, trec daltoniştii

care se cred îngeri protejaţi

de o platoşă cu arogante înţelepţiri.

Toate sunt vechi, nimicul mişcă

suferinţa acoperită cu un strat de zâmbete

fardate de dimineţile toamnelor.

Viaţa, o insomnie acceptată,

starea de veghe adaugă revelaţii

între paginile ce n-au putut fi rupte,

noi nişte semne descifrate

doar cu lupa iubirii

batem pas de defilare la fiecare foaie întoarsă…

2.

Liniştea mea

Zile desculţe, adevăruri virgine,

un poem stă în poala sorţii

unde fricile mele fac audienţă

la Dumnezeu.

Cuvintele tac, pe umerii mei

mugurii aripilor se usucă,

nu sparg clepsidra, dar nici bilet

nu iau la supersonic.

Cine ar aplauda un acrobat fără plasă,

la trapezul de ghinioane şi eşecuri?

O să învăţ să fardez lacrima

şi o voi închide în sticla de şampanie

cu care voi sărbători urcuşul, nu căderea.

Peste toate, liniştea mea,

o perlă rară bate la alte porţi…

3.

Spectacol de final

Gânduri desculțe se întorc obosite,

cu tălpile arse de neputințe,

cu gleznele zdrelite de dorințe…

O fărâmă de tăcere

îmi mai atârnă de rochie, inutilă

ca și vorbele care-mi țâșneau

cu lacrimile printre gene,

într-o zi nescrisă,

la mijloc de calendar,

așteptând, obosind,

ca faptele care incubau între noi.

Aproape uitarea și ultimul anotimp

se chinuiau să paveze

străzi, viselor altora,

să mai planteze panseluțe la sfârșit de anotimp.

Nu mă întreba de ce se rescrie

la nesfârșit același scenariu,

același soare pregătește altă zi,

când pașii mei stau lipiți de lut,

așteptând trecere, în alt spectacol

amăgitor.

4.

Înțelepțirea din cuvânt

Printre cuvinte trec multe anotimpuri,

durează până înțelegi,

apoi încep dialogurile,

lungi cât o viață

și dacă mai trebuie cerem și prelungiri,

așa ca supliment…

Pentru o îmbrățișare, două,

devii mai atent și-mi citești în palmă

linia vieții, ștergând ușor amprenta

pe destin.

Eu îmi amintesc doar șoaptele

între ploi, negociind păcatele-ntre noi,

niște copii cuminți,

ștergând distanțele și fricile de doi…

5.

Se cântă rock

Aș vrea să mă cauți uneori,

să mă întrebi dacă mi-e bine,

cum mă prind zorile cu fricile

în gene și gândul năvălind spre tine.

Să mă întrebi de rochia cu volane,

unde ascunsesem grijile, ce de la poartă se vedeau…

de sărbători, să mă întrebi,

dacă mai servesc salata mea de dor,

cu vise garnisită,

dacă am mai primit trandafiri,

fără să fi cerut o îmbrățișare la pachet…

Și să vorbim nimicuri blânde,

ce ne ocupă viața,

să pot trece pragul cu îngăduință

și să rostesc refrenul care mă ține încă vie:

îmi e bine, încă foarte bine…

La radio se cântă Rock…

și nimeni nu ascultă.

Vali NIȚU

Floare de iris

1.

.„vorbesc” scriindu-ţi pe cercul vieţii

 

statornicit spre mâine

te aştept în pragul timpului alb

al aceluiaşi cer

în desenul privirii uitate pe şevalet

imaginea cu tine

notele muzicale-n portret

solfegiul nocturn

iubirea

nu voi uita să nu uit

culoarea

doar ea e ziua noastră

gala de excelenţă a luminilor

trăirea

oare îmbătrâneşte şi ea?

întreb şi eu

aşa…

2.

 

vreme prea devreme

 

opresc frumuseţea gândului

în buzunarul timpului de la piept

şi trăiesc bucuria

cu iubita mea

şi părul ei logodit cu degetele albe

în muzica timpului

plină de esenţă

îmi petrec clipele spre poarta deschisă

cu un tandru sărut

precum poezia de dragoste

scrisă la malul mării

puţin poate fi mult

atunci când există iubirea.

3.

 

elegia înserărilor

 

în cartea de onoare a vieţii

cu drepturi de autor

eu sunt tu

şi-mi eşti un eu

un dar de la Dumnezeu

cu trupul alb

şi paşii multiplicaţi cu sine

prinde-mă-n destinaţia mersului lumesc

pe strada scorpionului

purtând numele tău

fecioară

cu buze roşii şi flămânde

priveşte

nisipul ne curge

viaţa strigă catalogul

prezent…

noi vom răspunde.

Alexandru SANDU

Alte taine

1.

Paradoxul existenței

ceea ce pare întâmplător
are miros de infinit
e poate cosmicul fior
știut, dar greu de definit…

rătăcitor prin poezie,
las gândul neîngrădit să zboare
printre idei, filosofie
da, totul este o-ntâmplare…

2.

Sunt aici

Sunt aici.
Îmi ruginesc în păr razele soarelui;
sunt aici.
Mereu cu gândul la tine.

Urc secundele orelor
tăcut, nevăzut, neștiut.
Gândul meu despre tine trăiește în locul meu,
numai tu m-ai văzut născându-mă
din vorbe și tăceri, în amurg

Constantin CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

1.

Dragoste fără sfârșit

Iubita stă ghemuită într-un vis roşu de catifea

învelită în alte o mie de vise

visate de inima mea.

Nu ne vorbim

decât noaptea pe sub pleoape,

suntem închişi laolaltă

într-o pasăre transparentă

dusă de ape.

2.

Confuzii

Tinerețea mea

e un sac peticit cu iluzii

în care am înghesuit iubiri și fantasme

și certitudini

distilate-n cuvinte,

care-s, de fapt,

confuzii

între mine și basme.

3.

Cu iubita prin cer

Nu mai mă tot săruta

ca să pot respira,

spunea ea

ridicând într-un colț norul cu care se învelea.

ai grijă la vânt,

să nu cazi pe pământ…

Teodor Constantin BÂRSAN

Poetry

1.

I ve never liked flowers

In a vase

In some kind of contraption

You get to see them die

And it aint pretty

Like watching someone die day by day

The scent of the room

Changes,

The light,

The shadows that appear on the walls

Omens of impeding death

I used to like funerals

Fait accompli

Tis a place where you get to contemplate death

Get free coffee and a cookie

If its not one of yours

Part of yours,

Then you cry

Cry

Get some coffee and a cookie

Chit chat

Look up

Now you are free”

It was the first time

I saw the man, helpless

The books and his clothes, left on his bed

Screamed “helpless, whisked away by spirits”

Up high

I never liked flowers

Uprooted, as am I

In some sort of glassy

Contraption

Waiting for their death

2.

Nu mi-au plăcut niciodată florile

Într-o vază.

Într-un fel de invenție

Le vezi murind.

Și nu e frumos

E ca și cum ai privi pe cineva murind zi de zi

Mireasma camerei

Schimbări,

Lumina,

Umbrele care apar pe pereți

Semne ale împiedicării morții.

Îmi plăceau înmormântările.

Am făcut să se întâmple.

Este un loc unde poți contempla moartea

Primești cafea gratis și un fursec

Dacă nu este unul de-al tău

Parte din tine,

Apoi plângi

Plângi

Ia niște cafea și o prăjitură.

Chit chat

Privește în sus

Acum ești liber”

A fost prima dată

L-am văzut pe om, neajutorat

Cărțile și hainele lui, lăsate pe patul lui…

A strigat „neajutorat, luat de spirite”

Sus, sus.

Nu mi-au plăcut niciodată florile

Dezrădăcinate, ca și mine.

Într-un fel de aer sticlos.

O contradicție

Așteptându-și moartea.

Andreea GHICA

Băi…

1.

Când eram copil,

bunică’mea îmi ajungea la suflet cu clătite.

Lunguiețe, pufoase, unse cu dulcețuri

sau umplute cu zahăr,

mușcam din ele ca dintr-un nor de vată

și mă murdăream pe toată fața.

Copilăria mi-a fost marcată de clătite,

au fost laitmotivul vieții mele,

iar acum,

când mi-e poftă să mai gust din astfel de clătite,

îi dau bunicii un telefon,

să-mi spună exact cantitățile ingredientelor.

Nu îmi ies niciodată ca ale ei,

dar tot le fac

pentru că, ciudat, clătitele mă leagă de bunica

așa cum legi o bicicletă de un gard

ca să nu ți-o fure cineva.

Clătitele sunt viață.

Și mai sunt și bunica.

2.

holbatul nu-i o treabă complicată.

tot ce trebuie să faci

e să fixezi obsesiv

o față.

3.

există o lumină undeva.

poate că nu e multă lumină, dar

bate întunericul.

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media