Aveam vreo cincisprezece ani când am auzit o discuţie între mama şi tata, care tocmai se întorseseră de la serviciu şi îşi beau cafeaua la masa din curte, bucurându-se de după-amiaza de vară câmpulungeană; introducerea asta cu accent pe detalii mai degrabă nesemnificative este pentru cititorii tineri, ca să înţeleagă faptul că a existat o vreme în care oamenii aveau toţi serviciu, în care se bucurau de-o cafea în familie, chiar dacă era un “nechezol”, şi în care părinţii reuşeau să mai găsească niţel timp pentru o şuetă şi chiar pentru o chelfăneală aplicată odraslelor. Da, ştiu, e greu de imaginat un timp în care nu exista Protecţia neprotectoare a copilului, care să-ţi interzică să-i dai lu’ fi-tu o palmă pe motiv că-l maltratezi. Revin. Mama îi povestea tatii despre şeful de secţie, care spumegase toată ziulica, găsind nod în papură, trestie, iarbă sălbatică şi alte plante fără urmă de noduri în componenţa lor. Concluzia mamei a fost radicală: “Dragă, aşa fac mereu ăia de-i bat nevestele acasă, sunt ai dracului la serviciu.” A râs şi-a plecat cu ceştile la bucătărie.
N-am dat eu mare atenţie discuţiei şi poate că nici nu mi-aş fi amintit-o dacă nu m-aş fi trezit că nu găsesc explicaţie pentru o mulţime de gesturi, fapte şi acţiuni ale unor personi şi persoane. Stând aplecată, blagian, peste toate întrebările lumii noastre mici şi adesea ridicole, am ajuns la concluzia că unele comportamente ale semenilor mei sunt rezultatul unor complexe. Conform psihanaliştilor, complexele sunt un ansamblu de tendinţe inconştiente, cel mai adesea cu punct de plecare în copilărie, care au fost determinate de anumite relaţii familiale sau sociale şi care au drept consecinţă un anume comportament al subiectului. De exemplu, dacă ai avut neşansa ca mama personală să considere elegantă asocierea unei rochiţe cam puchinite cu adidaşi din imitaţie de piele şi cu două pampoane puse pe-o bentiţă, totul tronând pe o coafură realizată cu maşina de tuns nr. doi, sunt şanse mari să critici în gura mare pe oricine îmbracă o fustă strâmtă şi scurtă, asociată cu pantofi stiletto. C-o dai pe critică nu-i neapărat o problemă, dar deja vorbim despre un complex când faci din asta o obsesie, când te stresează geanta de firmă sau doar de calitate a colegei sau cei cinci cercei pe care îi are într-o ureche. Este exact ca în cazul unei cunoştinţe de-ale mele, care – având ceva consistenţă cărnoasă – le numeşte pe cele care nu sunt asemenea ei “slăbături” şi le interzice subalternelor să poarte altceva decât halate tip sac; n-am întrebat-o niciodată (mi-e frică), dar cred că măcar uneori le urăşte pe tipele cu indicele de masă corporală normal. Că venii vorba, a fost odată ca niciodată o inspectoare generală care s-a gândit să interzică purtarea pantalonilor de către profesoare, pe motiv de, şi de, şi alţi de şi mă bate gândul că i se trăgea de la faptul că ea n-ar fi putut să îmbrace respectivul articol vestimentar din motive clar independente de voinţa ei.
Gândul mă poartă, habar n-am de ce, spre domnişoara Cucu, directoarea liceului de fete dintr-o piesă a lui Sebastian, bizara fiinţă care-şi făcuse un scop în viaţă din a pândi la gară vreo visătoare elevă ce privea trenul care nu oprea niciodată în halta lor. Singură precum pasărea al cărei nume îl poartă, femeia este o complexată ce-ar interzice, dacă ar putea, poveştile de amor, măritişurile, visurile de evadare din orăşelul amorţit de provincie. Nu poate, dar – ca orice complexată – face viaţa grea celorlalţi şi se ascunde sub masca principialităţii, moralităţii, corectitudinii absolute; dacă ar trăi în vremurile glorioase de astăzi, ar avea şi teancuri de hârţoage sub care să se pituleze, căci – trebuie să recunoaştem – evoluţia e evoluţie, după cum o arată tautologia dublată de o splendidă cacofonie. Complexele fac din oameni adevăraţi monştri, inşi care vor să se impună cu forţa, să aibă ei ultimul cuvânt, să deţină controlul asupra a tot ce mişcă; este cazul şefului de secţie al mamei şi al oricărui individ care acasă nu are nicio vorbă de spus, care nu e întrebat când se iau hotărâri, care se simte inutil. Mulţi boşuleţi (pluralul meu pentru “boss”) numiţi, nu aleşi, sunt în această situaţie şi lovesc puternic la ficat pe cei din subordine, mai puţin (sau deloc) norocoşi la numiri, iar bărbatul sau prietena mea vă pot da multe informaţii despre asta. Nu că eu n-aş putea…
Complexatul din punct de vedere intelectual e alt specimen dăunător. Oamenii normali au priceput că nu poţi şti totul, că toată viaţa ai de învăţat, uneori de la cine nu te-ai aştepta, că sunt mai multe cărţi decât poate un om citi, mai multe piese decât poate vedea, sute de simfonii de care habar n-are şi nu va avea etc. Inşii cu probleme la acest capitol vor lovi în cei mai deştepţi ca ei, vor găsi neajunsuri în tot ce fac aceştia sau le vor reduce realizările la derizoriu. Simplu şi eficient, căci deşteptul va ceda întotdeauna, şi de aici invazia nonvalorilor în lumea noastră. Din acest punct de vedere îl prefer pe Vanghelie, cu tot cu “almanahele” lui şi cu facturile “pe persoană fizică”, că măcar nu încearcă să pară ce nu este şi nu se laudă că are trei facultăţi şi douăzeci de masterate. E drept că în felul ăsta nici nu e acuzat de plagiat de vreun domn care citeşte timp de un deceniu – echivalentul a două mandate – o cărţulie postmodernistă sau de vreun fost ministru al Educaţiei care are nevoie să i se sufle ce să zică la o banală conferinţă de presă.
Desigur că nu voi epuiza problema într-un articolaş, dar măcar mă lămuresc cu privire la nişte chestii care mi-au determinat o stare de spirit stranie, ceva între râs cu hohote şi plâns cu sughiţuri, că atunci când le pui pe hârtie, fie ea şi virtuală, parcă lucrurile devin mai clare. Este vorba despre ceremonia de la Parlament, cu ocazia împlinirii a zece ani de la intrarea României în NATO. Nici n-am putut să mă concentrez asupra discursurilor găunoase, fiindcă nu-mi puteam lua ochii de la jilţul pe care stătea Traian Băsescu. “Într-o sală-ntinsă, printre căpitani (de fapt, printre generali care nici n-au făcut armata) / Stă pe tronu-i Băse încărcat de ani”. Pentru respectarea adevărului, a se schimba accentul şi a se scrie cu majuscule substantivul “ani”, până vă iese ANÍ. Omul vrea să pară impozant, dar îi mai cade capul în piept din când în când, iar mie îmi trece prin minte că-i lipseşte ceva, apoi realizez ce anume: sceptrul lui Ceauşescu. Caraghioslâcul e total, mai ales când i se ia un prim-plan şi îi vedem privirea limpede ca Ozana cea frumos curgătoare; aspectul fizic se potriveşte cu jilţul în sensul că nici vorbă. Am priceput de unde vine apetenţa preşedintelui pentru stâlcirea numelui tuturor celor care nu-l iubesc; când te cheamă “Băsescu”…, mde!, faci şi tu ce poţi. La fel, pot pricepe de ce diminutivează numele – Victoraş, Crinuţ – şi de ce foloseşte modul rusesc de adresare, tip “Victor Viorel Ponta”, “Liviu Nicolae Dragnea” etc. Nu, n-are legătură cu Lev Nicolaevici Tolstoi, v-aţi gândit prea departe, ci mai degrabă cu Iosif Visarionovici Stalin sau, de ce nu, cu Gasprom (prietenii ştiu de ce). Tronul însă mă pune în mare dificultate, fir-ar el să fie de tron. O fi rezultatul unui complex al celui ce a vrut jilţul lui Cioabă şi nu l-a avut, o fi venind din invidia că avea un astfel de scăunoi şi Becali, habar n-am, deşi aş vrea.
Da, da, ştiu că le am şi eu pe-ale mele, nu-i nevoie să mă trageţi de mânecă. Dacă mă gândesc la ce-am visat şi nu s-a putut împlini, la tot ce mi-a cauzat niscaiva complexe sau ar fi putut s-o facă, de mâine ar trebui să spun că Mădălina Ghenea e o urâtă, că Naomi Cambell s-a cam rotunjit, că nicio femeie decentă n-ar trebui să îmbrace blugi, că Murakami scrie prost şi casa lui Hagi e nasoală, că numai proştii merg în concediu anual, că toate tenurile frumoase sunt făcute în photoshop etc. N-o fac însă, fiindcă prefer orice, numai să nu devin ridicolă. În plus, mă simt bine aşa cum sunt, mă întind cât mi-e pielea şi continui să admir la oameni calităţi pe care eu nu le am. Complexele noastre ar trebui să ne facă mai luptători, nu să ne transforme în fiinţe acre şi ridicole, dar ce ştiu eu despre asta?
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…
Cite;te ;i
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul trei…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU; Manichiură…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Amintiri din Țara de Carton ( IV )…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; D&G…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU; O nuanță politică…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Armonie…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Sonetele adolescenței…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 5) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Mai este mult până departe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Început de veac în Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Gala premiilor UARF…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Timpul sacru și profanii…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; O dramoletă bulevardieră…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar – trei…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; România și minoritarii ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; Destul…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Să alegem tăcerea…
CIUCLARISME – Bogdan CIUCLARU; Un top…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Alte trei lame de cuțit…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 8 – Dana NEACȘU…
PICĂTURI DE ROUĂ – Octavian SOVIANY; Șase…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Cinci respirări de primăvară…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Ca-n viață, ca-n filme ( viața la 18 ani) …
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; Tu, nebun de alb; eu, regină albă ( viața la 16 ani ) …
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Stelele din mine…
Facebook
WhatsApp
TikTok
