Tot transpirând mistic, în fiecare vară, la cartoane şi tot holbându-mă, ori de câte ori aveam ocazia, la chipul Tovarăşului, doar-doar voi descoperi o cât de mică asemănare cu tata, încălcasem, fără ca măcar să o ştiu, prima porunca a decalogului. Începutul fusese făcut.
Prin clasa a şasea, brav comandant de detaşament (cacofonia nu-mi aparţine mie, ci epocii), mi s-a cerut să particip la un concurs de cultură generală. În şcoală, motiv de mare mândrie, dar şi ocazie de evidenţiere în întrecerea socialistă, urma să vină un reporter de la Cutezătorii. Ne fuseseră promise coperta şi primele pagini, desigur, primele după cele dedicate mult iubitului. Şi, umbla vorba prin şcoală, câteva exemplare cartonate, cum niciunul dintre noi, numeroşii abonaţi ai revistei, nu mai văzuse vreodată. Ca atare, trebuia să fim surprinşi în plină activitate pionierească.
Mă prezint la ora şi sala ce ne fuseseră comunicate din vreme, mie, chiar ceva mai insistent (pesemne se lămuriseră că sunt destul de căscat), concursul începe, după nici douăzeci de minute apare o tovarăşă redactor, însoţită de un tovarăş fotoreporter. Tovarăşa este imediat invitată să facă parte din juriu, ea acceptă fără să stea pe gânduri şi se aşază pe scaunul înalt şi capitonat care, deşi îi fusese pregătit din timp, se eliberase cu doar câteva secunde înainte, printr-o pură coincidenţă.
Cum, într-o primă fază, concursul se desfăşura pe echipe, aveam timp din berechet să urmăresc gesturile fotoreporterului, asupra cărora se răsfrângea ceva din capacitatea de fascinaţie a ochiului imens, negru şi grăsos, căscat spre mine de aparatul de fotografiat.
Tovarăşul fotoreporter dădu de câteva ori ocol sălii, timp în care ne măsură din ochi pe fiecare în parte, mimă detaşat executarea câtorva dintre mişcările de balerin supraponderal pe care i le impunea profesia, ne puse tot de câteva ori bliţul în ochi, apoi, fără nici un preaviz, se aşeză lângă mine şi îmi spuse că sunt fotogenic. Ce-i drept, să mă plâng că n-aş fi nu prea avusesem motive nici până atunci, pentru simplul fapt că nu ştiam ce înseamnă, însă acum, că mi-o spusese el, cel care manevra cu atâta siguranţă o dihanie lucioasă mai mare decât capul meu, căpătasem o certitudine. Ca atare, se ridică şi începu să-mi facă fotografii numai mie. Din toate direcţiile şi sub toate unghiurile. Faţă, semiprofil, profil. Mă şi vedeam pe coperta Cutezătorilor, străbătând secolele şi zâmbind eternităţii din vreo arhivă plină de praf, mucegai şi rozătoare, mai ales că, în varianta cartonată, aveam şi garanţia că nu voi ajunge hârtie pentru împachetatul sendvişurilor de a doua zi sau chiar mai rău. Deşi concursul era în plină desfăşurare, eu îl câştigasem deja.
Când se aşeză din nou lângă mine, fiind deja o stea în ascensiune, prinsesem ceva mai mult curaj.
El: Şi… care este tema concursului?
Eu:Acum, geografia.
El: Păi de unde să ştiţi voi, măi, atâta geografie?
Eu: Învăţăm la şcoală.
El: Da? Şi… capitalele, de exemplu, le cunoaşteţi?
Eu (debusolat, oarecum jignit):Bineînţeles!
El: Moscova…
Eu: URSS.
El: Belgrad…
Eu: Iugoslavia.
El: RSF Iugoslavia. Washington…
Eu: SUA.
El (mirat): Aţi învăţat şi despre SUA?
Eu: Încă nu.
El: Păi dacă n-aţi învăţat, de unde ştii tu de Washington?
Eu (dintr-o suflare, ca să scap de alte întrebări): De la Nestor Ratesh-Washington…
El (complice): A, da? Ia să vedem… aici e Radio…
Eu (triumfător, pentru că ştiam răspunsul, dar ceva mai încet): …Europa Liberă.
El (cu voce tare): Şi ziceai că nu ştii…Acum, că m-ai minţit, nu mai suntem prieteni. Se îndreaptă apoi către tovarăşa reporter şi, întrerupând un elev care tocmai începuse să se bâlbâie, îi spune pe un cu totul alt ton: A fost uşor. Scoate banii, am câştigat pariul.
Tovarăşa reporter: Nu aşa ne-a fost vorba…
Tovarăşul fotoreporter: Întâi, scoate banii…
Femeia se uită la mine cu un soi de curiozitate amestecată cu milă, scoate banii, apoi el iese glonţ pe uşă. Peste câteva minute, apare lângă mine, lividă, o profesoară de la altă clasă, pe care o cunoşteam doar vag:
-Ce-ai făcut? Eşti complet idiot? Ai încredere în toţi nemernicii? Şi acum ce faci? Vrei să-ţi cheme părinţii…? Apoi, cu un aer conspirativ: Când te-o întreba din nou, să zici că el te-a învăţat să zici aşa… Mă, ai înţeles?
Eu, înţelegând că am făcut-o iar lată, îngaim că da. Profesoara pleacă strategic, vine fotoreporterul, se întoarce profesoara, se uită la mine ca şi când m-ar fi văzut prima oară, apoi fotoreporterul, zâmbind larg, încurajator, mă îndeamnă să spun adevărul, să repet ce zisesem cu câteva minute înainte. Eu mă uit la el, el se uită la mine, eu mă uit la tovarăşa profesoară, tovarăşa profesoară se uită inchizitorial la mine, eu îmi iau un aer nedumerit şi zic tare:
-Păi ce-am zis? Am zis doar ce mi-aţi spus să zic.
El (luat pe nepregătite): Spune adevărul! Spune ce ai zis!
Eu (rănit, dar liniştit): Acesta este adevărul. Am zis doar ce m-aţi pus să zic.
Tovarăşa profesoară întrerupe cu un gest interogatoriul, fotoreporterul se face galben, tovarăşa redactor zâmbeşte triumfător şi îi face semn să-i dea banii înapoi. Pleacă şi profesoara, gânditoare, cu umerii parcă uşor căzuţi. Reuşise să mă înveţe să mint convingător.
*
Evident, după o aşa ispravă, m-am vădit a fi cel mai nimerit să reprezint şcoala la o delicată şedinţă de lucru ce urma să se desfăşoare la Palatul Pionierilor. Mi-a fost pus în braţe un plan de activitate, altul decât cel care tocmai fusese smuls de la afişierul şcolii, am fost sfătuit să spun adevărul şi mi s-a promis că, dacă mă voi descurca bine, aş putea să ajung chiar comandant de unitate.
Plin de importanţa misiunii mele, mă prezint în ziua cu pricina la Palatul Pionierilor. În încăperea spre care fusesem îndrumat, doi bărbaţi, o femeie şi o altă elevă mă aşteptau într-o lumină îndeajuns de chioară pentru a-mi fi aproape imposibil să le disting trăsăturile. Sunt întâmpinat cu o căldură rezervată, prevestitoare de rău, şi invitat să mă aşez.
Tovarăşa (care, după importanţa pe care şi-o dădea, părea din eşalonul superior): Ia spune tu, cinstit, pioniereşte, ce se întâmplă la tine în şcoală. Spune adevărul!
Eu (neînţelegând încă dacă trebuie să mint sau să spun adevărul): La ce vă referiţi?
Tovarăşa: La voi în şcoală se desfăşoară activităţi pioniereşti?
Eu: Da, bineînţeles…
Tovarăşa (cu o voce uşor neîncrezătoare): Văd că ai planul de activităţi pentru anul curent… Cât din acest plan a fost îndeplinit?
Eu (hotărându-mă să mint; la mine la şcoală prioritară era învăţătura, planul nu fusese îndeplinit nici pe sfert): A fost îndeplinit în mare parte.
Tovarăşa (iritată): Eu ţi-am zis să spui adevărul… Ai grijă…
Eu (cu o siguranţă menită să convingă): Păi vă spun adevărul, în mare, planul a fost îndeplinit. Iar activităţile nerealizate la termen au fost deja replanificate, urmând a se desfăşura în lunile care au mai rămas din anul în curs (între timp, îmi însuşisem răspunsurile de lemn-carton pentru situaţii neprevăzute). Pot să vă povestesc fiecare activitate în parte, dacă vreţi…
Tovarăşa (deja isterică): De ce mă minţi, neruşinatule? Şi mai zici că eşti pionier… Aşa vă învaţă pe voi acolo, că trebuie să minţiţi?
Eu (înroşindu-mă): Dar nu vă mint, vă spun adevărul…
Femeia mă fixează cu ochi fioroşi, se ridică nervoasă şi intră în încăpere alăturată. Unul dintre cei doi bărbaţi zice:
– Acum a plecat să sune la partid. Eu o cunosc pe asta, este periculoasă. Apoi, către mine: Cel mai bine ar fi să pleci acum, auzi, pleacă acum, că altfel o încurci. O potolesc eu cumva…
Eu, nehotărât, îngaim ceva.
El: Ai încredere în mine şi pleacă acum…
Am avut încredere, am plecat şi am fost promovat. Nu comandant de unitate, pentru că le stricasem din nou planurile, ei mă trimiseseră imaginându-şi că nu voi spune altceva decât adevărul, oricum ceilalţi îşi puseseră deja cenuşă în cap, ci delegat al pionierilor din şcoală la un fel de congres judeţean al pionierilor. Unde, considerat totuşi element imprevizibil, n-am fost lăsat să votez: votul meu, completat aşa cum se stabilise dinainte, a fost introdus în urnă personal de tovarăşa profesoară care ne însoţise, pe mine şi pe ceilalţi colegi.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul trei…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU; Manichiură…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; D&G…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU; O nuanță politică…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Armonie…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Complexe și complexați…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Sonetele adolescenței…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 5) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Mai este mult până departe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Început de veac în Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Gala premiilor UARF…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Timpul sacru și profanii…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; O dramoletă bulevardieră…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar – trei…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; România și minoritarii ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; Destul…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Să alegem tăcerea…
CIUCLARISME – Bogdan CIUCLARU; Un top…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Alte trei lame de cuțit…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 8 – Dana NEACȘU…
PICĂTURI DE ROUĂ – Octavian SOVIANY; Șase…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Cinci respirări de primăvară…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Ca-n viață, ca-n filme ( viața la 18 ani) …
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; Tu, nebun de alb; eu, regină albă ( viața la 16 ani ) …
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Stelele din mine…
Facebook
WhatsApp
TikTok
