Au trecut 24 de ani de la revoluţie. Nu voi vorbi despre ce s-a schimbat în bine sau în rău, nu sunt politolog, iar diploma de sociolog o aşez în sertar pentru că nu schimbările şi fenomenele sociale şi economice mă interesează ci altceva, un „fenomen” care de la un timp mă fascinează, anume pregatirile dinaintea Paştelui şi modul cum sărbătorim Paştele. Nu voi vorbi aici despre comercializarea agresivă, despre exploatarea unor simboluri religioase, altele doar tradiţionale, ci despre ce a ajuns să însemne Paştele pentru noi. Ştim foarte bine ce se întâmplă, în Săptămâna Mare, magazinele vin cu oferte şi promoţii, iar supermarketurile devin neîncăpătoare. Postul e înţeles strict culinar. Se consumă produse de post, dar în cantităţii industriale, fiecare declamă de când şi cum ţine post. Nu vreau să critic iarăşi societatea, însă ne considerăm religioşi şi ortodocşi, însă facem din Paşte o festivitate a îndopării, cu mâncare, cu înjurături, cu bârfe, cu profanități, cu distracţii. Pare că romanul a rămas acest copil flămând care consumă într-un mod aproape pathologic, ca să compenseze pentru timpul în care a suferit din cauza lipsurilor materiale. Dacă am fi într-o ţară nordică sau vest-europeană, unde creştinismul a fost îngropat şi societatea a adoptat un ateism dawkinsian, aşa-zis ştiinţific, atunci aş fi înţeles. Însă noi, românii, ne declarăm creştini, pretindem că înţelegem semnificaţia sărbătorii Paştelui şi desigur o înţelegem, dar nu o respectăm. Mereu m-am gândit la primii creştini care sărbătoreau Paştele în catacombele Romei sau în casele lor, pe ascuns. Îl sărbătoreau cu riscul morţii şi persecuţiei. Aşadar i-am considerat că fiind modele comportamentale. Dar nici nu e nevoie să mergem atât de mult în timp. Sărbătoarea Paştelui acum 30,40 de ani era altfel. Lipsurile, persecuţia nu îi împiediau pe românii creștini să se bucure de sărbătoarea Paştelui. Ce s-a întâmplat acum? Nu avem nici lipsurile şi nici persecuţia acelor vremuri. Nu ne mai dărâma nimeni biserici, nimeni nu ne smulge Biblia din mâna şi nimeni nu ne pune pumnul în gură. Avem libertatea de a sărbători Paştele, dar nu o facem. Risc să mă repet şi să fiu banal spunând că Paştele este un prilej de a „petrece”. Şi până la urmă nu spune nimeni să nu „petreci”. Nu ţine nimeni să ne transformăm în nişte sobri retentivi. Dar să mănânci şi să bei fără reţinere nu înseamnă să sărbătoreşti Paştele. O poţi face, desigur, dacă nu eşti creştin şi pentru tine sărbătoarea Paştelui nu este decât un prilej de îndopare. Dar dacă te pretinzi creştin, comportamentul tău nu poate fi „oricum”. Nu trebuie să fii nici moralist, nici self righteous ci doar exemplu pentru ceilalţi. Un creştin nu se poate conforma tendinţelor, nu poate fi ca „ceilalţi”, nu poate, aşa cum spune în Biblie, să facă parte din „lume “. „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4). Până la urmă nici pregătirile febrile din timpul Săptămânii Mari, nici absenţa la liturghii, nici îndoparea nu mi se par atât de condamnabile precum este lipsa oricăror discuţii simple sau complicate, teologice, spirituale sau istorice despre Paşte, despre moartea şi Învierea lui Iisus Christos în timpul Săptămânii Mari şi al Duminicii, sau lecturii religioase. Ca şi cum am uitat cu desăvârşire de ce ne pregătim, de ce ne bucurăm, care este motivul adevărat. Mircea Eliade spunea că timpul sărbătorilor, asemenea timpului liturgic este un timp sacru, cu propria sa dimensiune atemporală. Trecerea însă spre această dimensiunea sacră a timpului sau mai degrabă spre atemporalitatea sacralităţii are loc în noi pentru că luăm parte la un eveniment nu doar istoric, nu doar cultural ci profund spiritual, iar conform creştinismului, cosmic. Sărbătoarea Paştelui este strict condiţionată de această transformare a timpului sacru în profan. Nu, nu mă înţelegeţi greşit! Sărbătoarea nu se schimbă, ea îşi păstrează sacralitatea indiferent, doar noi ne schimbăm, doar noi preferăm să rămânem profani într-un timp sacru.
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, tânăr poet și prozator, locuiește la Sibiu, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul trei…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU; Manichiură…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Amintiri din Țara de Carton ( IV )…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; D&G…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU; O nuanță politică…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Armonie…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Complexe și complexați…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Sonetele adolescenței…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 5) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Mai este mult până departe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Început de veac în Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Gala premiilor UARF…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; O dramoletă bulevardieră…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar – trei…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; România și minoritarii ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; Destul…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Să alegem tăcerea…
CIUCLARISME – Bogdan CIUCLARU; Un top…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Alte trei lame de cuțit…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 8 – Dana NEACȘU…
PICĂTURI DE ROUĂ – Octavian SOVIANY; Șase…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Cinci respirări de primăvară…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Ca-n viață, ca-n filme ( viața la 18 ani) …
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; Tu, nebun de alb; eu, regină albă ( viața la 16 ani ) …
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Stelele din mine…
Facebook
WhatsApp
TikTok
