Independenţa de stat a României şi suveranitatea ei externă caştigate prin voinţa şi jertfa întregii naţiuni în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, a reprezentat conform spuselor luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, „suma istoriei naţionale”; cu alte cuvinte, s-a consumat „prima sumă”, care s-a putut „calcula” atunci, cu plusurile şi minusurile ei. Prin reunirea străvechiului pământ românesc al Dobrogei cu Ţara,la aceasta s-a adăugat o parte din cealaltă „sumă”, aceea a unităţii integrale, care se va „calcula”definitiv peste patru decenii.
Faţă de conflictul din Balcani şi, implicit faţă de cauza românească, cercurile politice dâmboviţene şi-au manifestat interesul încă din 3 martie 1877, când, Prefectura judeţului Dâmboviţa întocmea listele de recrutare a tuturor tinerilor capabili să poarte arme, drept pentru care aceştia erau înregimentaţi în batalionul Dâmboviţa al regimentului 7 Dorobanţi, în regimentul 3 Linie şi regimentul 4 Călăraşi, batalionul I-compania a-IIa-Târgovişte primind diferite sarcini de luptă în cadrul armatei de rezervă şi, cum războiul se anunţa difícil pentru toată suflarea românească, iar ultimii trei ani ai economiei României fuseseră deosebit de grei, cheltuielile legate de echiparea, alimentarea şi transportul armatei române, revenea plauzibill, tot maselor populare, greu încercate de-a lungul istoriei. La 5 aprilie 1877, în vederea asigurării cu alimente, îmbrăcăminte, furaje necesare purtării războiului, Consiliul de Miniştri a hotărât să recurgă la rechiziţii, ajungându-se la strângerea a 116 199 hl grâu, 195 199 hl orez, 18 162 porumb, 66 387 cai şi vite, 1 383 641 kg alimente în vederea asigurării hranei armatei române. În acest sens, judeţul Dâmboviţa a strâns 100.000 kg de făină, 60.000 occa de porumb şi orz, necesare pentru brigada de cavalerie care se găsea deja la Târgovişte.
Cu toate greutăţile financiare şi lipsurile constatate în echiparea şi aprovizionarea trupelor, armata română a putut fi pusă pe picior de război într-un timp relativ scurt datorită fondurilor alocate de guvern, rechiziţiilor militare făcute în sate şi oraşe şi mai ales, datorită contribuţiei benevole a maselor ţărăneşti, inclusiv în provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină. De asemenea, au fost luate măsuri în vederea aprovizionării armatei române cu pâine, şi, în acest sens au fost construite cuptoare care să poată da un randament de 10 000 de pâini pe zi. În acest sens, la 8 aprilie 1877, ministrul de interne, I.C.Brătianu se adresa Prefecturii Dâmboviţa, cerându-i acesteia să ia măsurile necesare pentru producerea făinii, cu scopul de a produce 30.000 de pâini pe care să le pună la dispoziţia armatei române „când va fi cerută”. Astfel, într-un timp relativ scurt, comisia pentru alimente constituită la cererea Prefecturii Dâmboviţa a reuşit să pună în funcţiune 10 cuptoare pentru producerea pâinii, destinată susţinerii războiului, şi implicit a armatei române.
La 19 aprilie 1877 un grup de cetăţeni ai Târgoviştei s-au adresat primăriei oraşului pentru a li se pune la dispoziţie o sală, în vederea organizării unor întâlniri publice în cadrul cărora să fie luate măsurile necesare ajutorării ţării. Animaţi de importanţa evenimentului,profesorii târgovişteni au fost primii care au susţinut această acţiune. Astfel, la 30 aprilie 1877, Şcoala Gimnazială Văcărescu a instituit în cadrul şcolii, un comitet care să organizeze reprezentaţii de teatru cu elevii. Astfel, a fost pusă în scenă piesa „Cetatea Neamţ”, iar fondurile strânse de pe urma reprezentaţiei au fost puse la dispoziţia armatei pentru front.
În urma încheierii convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, guvernul român, prin măsurile luate şi prin posibilităţile create armatei ruse de a trece nestingherită prin România, s-a angajat efectiv în evenimentele din Balcani, ajungând în stare de război cu Imperiul Otoman (29 aprilie 1877). Cum nu mai era cale de întoarcere, era firesc ca la starea de fapt, de beligeranţă cu Turcia, România să avanseze cât mai repede la o stare deschisă, declarată oficial, de război, situaţie care implica proclamarea independenţei, dar neapărat în alianţa militară cu Rusia. Astfel, România răspundea cu tunul provocărilor Turciei, o deosebită rezonanţă politică având exclamaţia prinţului Carol din timpul canonadei de la Calafat: „asta-i muzica ce-mi place!”.
Odată declarat războiul, populaţia judeţului Dâmboviţa răspundea cu entuziasm la apelul făcut de guvern de a sprijini echiparea şi aprovizionarea trupelor şi pentru procurarea de armament modern necesar campaniilor militare. O importantă acţiune a fost organizarea unui comitet la Târgovişte pentru cumpărarea de arme necesare susţinerii războiului. Prin acest comitet s-a făcut un apel la locuitorii oraşului dar şi la cei ai satelor: „Locuitori ai judeţului, Dâmboviţa nu trebuie să ignore nevoile ţării, noi trebuie să contribuim ca toţi ceilalţi, ba chiar mai mult. Este datoria fiecărui judeţ, deci şi a noastră, să răspundem chemărilor ţării”. Astfel, Consiliul comunal al oraşului Târgovişte înștiința Casa de depuneri şi consemnaţiuni că a votat suma de 6000 de lei pentru cumpărarea de puşti Peabody.
Derularea evenimentelor a dus apoi la proclamarea independenţei de stat a României; încă din 2 mai 1877 Mihail Kogălniceanu preciza cu claritate poziţia internaţională a României şi faptul că ţara se afla în război cu Turcia, pentru ca la 9 mai, el să afirme că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Proclamarea independenţei României a fost comunicată puterilor europene prin intermediul agenţiilor diplomatice ale ţării. Marile puteri s-au arătat, în cazul cel mai bun, rezervate şi, majoritatea, răuvoitoare faţă de actul împlinit la Bucureşti, doar Italia manifestând o evidentă simpatie faţă de cauza românescă afirmând prin secretarul general al Ministerului de extene că „totul depinde de soarta armelor”.
Plini de iniţiativă, locuitorii oraşului Târgovişte, prin diferite acţiuni au colectat numeroase ofrande pentru front; o astfel de acţiune s-a desfăşurat la şcoala nr.1 din Târgovişte în urma căreia au fost colectate numeroase vite, alimente, cereale şi îmbrăcăminte de iarnă, iar în urma întrunirii comisiei de rechiziţii în localul Prefecturii sub preşedenţia prefectului judeţului Dâmboviţa, Isaia Lerescu, au fost colectate 245 occa de brânză, necesară pentru a se trimite la Moşia Stolnici, statul urmând să despăgubească cu 80 bani occaua persoanele în drept. De asemenea, un număr de 86 de persoane au contribuit cu suma de 525 lei prin subscriere în listele primăriei, banii fiind destinaţi ambulanţei române. Şi tot în spiritul de solidaritate cu ostaşul român, 37 de locuitori ai oraşului Târgovişte împreună cu comunitatea israelită din oraş ofereau ca ofrandă o serie de obiecte cu scopul de a „înlesni sarcina armatei române”, conform spuselor colonelului Theodor C. Văcărescu din comuna Odobeşti, unul din istoricii de la 1877.
Sprijinul dat de populaţia dâmboviţeană a îmbrăcat cele mai diverse forme şi a continuat pe toată durata războiului. Astfel, după dispoziţiile date de guvern, era înfiinţat un spital militar la Fonderie şi Mitropolie cu o capacitate de 330 de paturi (230 de paturi in Fonderie şi 100 de paturi la Mănăstirea Dealu), dotarea spitalului făcându-se într-un timp record prin liste de subscripţie, iar ca administratori ai acestui spital erau numiţi domnii Ştefan Mărculescu, Alexandru Penescu şi Ienuţă B. Ioan. O importantă contribuţie a adus şi Comitetul local de Cruce Roşie care a asigurat cele necesare spitalului, demnă de lăudat fiind totodată şi Elena Bulandra care, prin prisma soţului său ce deţinea o farmacie în oraş, a donat spitalului importante cantităţi de feşe şi scamă dar şi numeroase medicamente. De altfel, contribuţia cetăţenilor din judeţul Dâmboviţa privind susţinerea războiului de independenţă a fost una substanţială, reprezentând suma de 37.363 lei, la nivelul ţării fiind de 1.212.661 lei, fiind astfel mai mult decât în majoritatea judeţelor ţării.
Într-un document din 15 iunie 1877 se preciza faptul că, la sosirea regimentului 8 de infanterie la Moreni, locuitorii judeţului Dâmboviţa aveau obligaţia să adăpostească şi să aprovizioneze armata. Şi tot în vederea susţinerii efortului războiului de către populaţia judeţului Dâmboviţa, s-a contribuit şi la asigurarea transportului hranei pentru armata rusă, achiziţionându-se în acest sens 2000 de trăsuri.
Pe câmpul de luptă, soldaţii târgovişteni încadraţi în Regimentul 7 dorobanţi şi Regimentul 3 linie şi-au îndeplinit cu seriozitate sarcinile îndeplinind diferite misiuni şi asigurând siguranţa malului stâng de la Gruia la Calafat, acoperindu-se de glorie, ei fiind organizaţi în patru companii ce purtau numele unor localităţi dâmboviţene: Pietroşiţa, Târgovişte, Găeşti şi Titu. La 23 august 1877, trupele dâmboviţene se aflau în apropierea Plevnei, participând efectiv la cucerirea redutei Griviţa II, iar ulterior, s-au alăturat celorlalte trupe româneşti care au blocat Plevna, remarcându-se printre alţii, Nicolae Dumitrescu din Târgovişte, Ilie Ion din Văcăreşti, Simion Matei din Băleni, Toader Georgescu din Ghergani, Ion Constantin din Bărbuleţu. În septembrie 1877, Primăria oraşului Târgovişte a constituit un comitet alcătuit din 20 de persoane, „cele mai entuziaste şi cele mai active în apărarea măreţiei şi onoarei naţiunii române”, pentru a colecta donaţii în vederea cumpărării de arme pentru soldaţi (preţul unei arme fiind de 60 de lei) din care făceau parte Ştefan Mărculescu, Constantin Fussea, Răducanu Ioan, Costică Petrescu, George Ludescu, Ioan Nicolaescu, Alexandru Penescu şi alţii.
Atacurile din jurul Plevnei şi victoria smulsă la Griviţa cu mari pierderi omeneşti, au fost apreciate şi de M.S.Împăratul Rusiei, iar în memoria bravului căpitan Valter Mărăcineanu, care arborase fanionul batalionului său pe reduta turcă Griviţa, locuitorii oraşului Târgovişte făceau abonament la Memorabilul tablou litografic al acestuia la preţul de 1 leu. După cucerirea redutei Griviţa, în Târgovişte fuseseră strânse 30 occa şi 390 dramuri scamă, precum şi alte obiecte necesare răniţilor, aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată de către prefectul judeţului Dâmboviţa Isaia Lerescu, primului ministru I.C.Brătianu. În acest context, demnă de semnalat este telegrama trimisă de către primul ministru I.C.Brătianu către Prefectura Dâmboviţa prin care îi felicita pe târgovişteni pentru iniţiativa lor de a-i îngriji pe răniţi în spitalul militar de la Fonderie şi Mănăstirea Dealu.
În toamna anului 1877, datorită informaţiilor preţioase primite de la bulgarii care se strecurau din Plevna, s-a ştiut faptul că Osman Paşa v-a încerca prin forţa armelor să spargă încercuirea spre a-şi deschide drum spre Sofia, aflându-se chiar şi ziua fixată pentru această tentativă, lucru ce a uşurat căderea Plevnei la 28 noiembrie 1877, considerată de anumite documente ruseşti şi otomane ca locul unde s-a decis soarta războiului.
După căderea Plevnei, soldaţii dâmboviţeni înregimentaţi în Batalionul I, Compania a-II-a Târgovişte ca parte integrantă a Regimentului 7 Dorobanţi au acţionat în cadrul Armatei de rezervă ce a dus lupte grele pentru ocuparea Vidinului, contribuţie semnificativă ce avea să fie recompensată cu primirea decoraţiei Trecerea Dunării, printre cei decoraţi aflându-se generalul Mihai Vlădescu, sublocotenenţii Alexandru Florescu, Costăchescu Ion-Bunel, caporalii Prodan Stan şi Ionită Neagu, sergentul Alexandru Ştefan şi soldaţii Stănciulescu Marin, Nae Stănescu, Băjean Ion. Din cei aproximativ 45 000 de militari otomani luaţi prizonieri la Plevna se pare că un numar de 127 au fost trimişi la spitalul militar de la Mănăstirea Dealu, aşa cum reiese dintr-un ordin telegrafic al ministrului de război către prefectura Dâmboviţa din 4 decembrie 1877 unde li s-a acordat asistența medicala cuvenită, iar dintre acești prizonieri, cei care au decedat au fost îngropați în câmpul Ciocârlanului, acolo unde exista în perioada interbelică Serviciul Tehnic și Ocolul Silvic Târgoviște. De altfel, Prefectura Dâmboviţa îi acorda lui Andrei Cutny, un brutar iscusit din Târgovişte, dreptul de a aproviziona cu pâine prizonierii şi răniţii de la mănăstirea Dealu, ca şi cum ar fi fost răniţi români. În acelaşi timp, pentru a se crea condiţii de viaţă prizonierilor turci, s-a organizat o licitaţie unde s-au pus în vânzare mai multe obiecte pentru suma de 1375 lei. De asemenea, înmormântarea prizonierilor decedaţi s-a oficiat individual în prezenţa unui agent diplomatic care a supravegheat la derularea corectă a serviciului divin.
La sfârşitul războiului de independenţă, care s-a dovedit a fi unul necesar, obiectiv şi just, se poate remarca contribuţia locuitorilor din judeţul Dâmboviţa, care a fost pe măsura sacrificiului şi eroismului soldaţilor şi, în semn de recunoaştere, trebuie menţionat că la sfârşitul operaţiunilor militare s-a creat sigiliul oraşului Târgovişte, aplicat în ceară roşie bourul şi vulturul, simbolul unificării definitive a Moldovei cu Ţările Româneşti, dar şi a independenţei României.
De altfel, contribuţia şi rolul cetăţii de scaun la războiul de independenţă sunt cel mai bine scoase în evidenţă de către Ion Ghica care afirma: „Târgoviştea, este pentru români, o suvenire de mărire, de umilinţă, de veselie şi de durere.(…) Târgoviştea, a văzut în zidurile ei de două ori pe Ştefan cel Mare…iar de la Mircea până la Vladimirescu nu este un singur nume ilustru care să nu fie scris cu sânge pe pământul Târgoviştei. Acolo este leagănul luptelor şi al sacrificiilor patriotice. Toate gloriile noastre militare au trecut pe acest pământ şi au lăsat urme sângeroase într-acest oraş.(…)”.
Prof. Dr. Cornel Mărculescu
Școala Gimnazială Dora Dalles Bucșani
Fotografii puse la dispoziție de Muzeul de Istorie din Cadrul Complexului Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște
Facebook
WhatsApp
TikTok
