Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Parabola Crailor
În burgul nostru blând de pe Eufrat
Cu plute somnoroase și răchite
Stăteau cuminți scripturile în raft
Iar șanțul era plin de pălămide
Căci policromul pajilor alai
Cu jucătorii săi voioși de bile
Privea mereu în geamul de pe splai
Trei Crai buzați călări pe trei cămile.
Și pe platformă chiar și-un fel de stea
/Sunau atunci păstorii din tilincă/
Ce pasămite tocmai decola
Cu mașinist angelic în carlingă
Iar împărații mândri din Salem
Care treceau prin burnița călâie
Pe falnicele lor cămile crem
Aveau la dânșii smirnă și tămâie
În vreme ce un bou și un asin
/Mariei tocmai îi venea sorocul/
Se zgribuleau și ei după godin
Și-un înger încerca să facă focul
Într-un ungher de staul răpănos
Unde-și avea Iosif bucătăria
Așa că Gaspar /cel mai inimos/
A salutat gentil cu pălăria
Scoțând o cheie știrbă de oțel
Din redingota lui portocalie
Pe când gâscanii sâsâiau la el
Căci regele Gaspar avea chelie
Iar uniforma lui de împărat
Se șifonase-n sipete oleacă
Pe urmă Melchior cel învățat
A scos și el din sân o terfeloagă
Dar n-avea nimeni poftă de citit
Așa încât /cu toată osârdia/
Doar boul și asinu-au răsfoit
Tratatul său numit De Monarchia
Pecetluit cu trei sigilii mari
Cum îl vedeți alături în gravură
Pe când întunecatul Balthazar
Înjunghia un miel în bătătură
Încurajat de sus din deltaplan
De slugile care-și fumau luleaua
Iar sângele-adunat într-un lighean
A fost apoi întins cu bidineaua
Pe ușa vișinie de la grajd
Și pe fereastra verde de la staul
Împodobită ca un ou de Paști
De-un sotnic mustăcios și un esaul
Încât /istorisește Textul Sfânt/
Eufratul oglindea firide goale
Iar barza aducea copii de rând
În toate cele șapte mahalale
Căci despărțite numai printr-un geam
Ca-ntr-un final cam tulbure de farsă
Maria o privea pe Miriam
Iar Pruncul se uita mirat la barză
În vreme ce Eufratul se muta
Umplând de ciudă fete și neveste
Cu douăzeci de pași mai acana
Acolo unde magii din poveste
Săltându-și cum v-a spus încet-încet
Meloanele desigur fermecate
Prinseseră să joace tabinet
Cu cele trei cămile cocoșate
2.
Ajunul.
Se-aude-un tors molatic. E liniştea pesemne.
Ne vin în minte chipuri de tăietori de lemne
Care-au căzut pe gânduri spre seară lângă foc.
Fetiţele bolnave acum beau ceai de soc
Şi cu priviri mirate se uită lung la bonă.
Cum oare i se spune la iarnă în laponă?
Brăduţul se gândeşte sclipind spre Adda şui
Ce frig li-i în pădure acum la fraţii lui.
Sunt nuci, gutui şi mere acolo pe bufet.
E cozonac pe masă. Iar Adda-ntreabă-ncet:
-Ce ne-o aduce Moşul în dar în astă seară?
-Mie puţină moarte, iar ţie o brăţară.
E linişte în casă şi ceasul e târziu,
Iar ochiul Addei bate acum în vioriu.
Oare e tras oblonul? E încuiată uşa?
-Hai lângă mine, Adda. Vreau să îţi pun cătuşa.
3.
Un trist periplu undeva la Curte
Confetti-n păr ca la serbări galante –
Trasau în aer degetele curbe
De fum verzui în seri halucinante
Un sânge fad cocea în capilare
Se scorojeau deasupra firmamente
Poeţi imberbi clamau catilinare
Afund din subterane decadente
Cu ochi ca nişte pete de ţiţei
Mocnea la geam o spaimă fosforoasă
Femeia-n brun avea pe trupul ei
Albastre continente de angoasă
Iscată din penelul lui Degas
Ea profeţea cu gura maculată
Şi-ntregul ei plictis tremoliza
Bemolii fumuriu ca-ntr-o sonată
Cu mâini de fosfor despletite-n vânt
Ea trebuia să fie şi să ardă
Ca un drapel în bernă fluturând
La fiece fereastră de mansardă
Şi lenea ei de-a fi stârnea ninsori
Se despletea-n volute somnolente
Zvârlind nepăsătoare-n dansatori
Cu armonii şi flore transcendente
Cu fiecare licăr se năştea
O gâtuită muzică de gală
Ca o mireasă-n doliu dănţuia
Femeia-n brun prin camera ovală
Subtile fumegaţii cu alcool
Suiau atunci pieziş dintre pahare
Şi-a fost un trist festin într-un subsol
Poeţi imberbi clamau catilinare