ortooxacell kiss2022.gif Flax

PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Pentru dragostea unei femei

„Am înălțimea lui Eminescu, 1,65 m.” Își spune asta de obicei când trece pe lângă vreun cocostârc de fată cu picioare până la lună. Ca să se consoleze, desigur. Parisul e plin de fete frumoase. Astea s-ar putea îmbrăca absolut cu orice și le-ar sta bine. Ei îi plac ținutele excentrice și colorate deși se îmbracă simplu. Nu are timp să se gândească la haine. Îi plac mai mult cuvintele. Propozițiile razant-tăioase. Frazele spiralate care te învăluie în nori pastelați și te duc în lumi îndepărtate. Punctele care se ivesc din senin și lasă cititorul cu gura căscată privind după tine. 

   Pe de altă parte a citit că dacă te îmbraci precum un artist ești de fapt mai puțin artist. Un scriitor foarte citit de pe-acasă de la ea, din România, e sigur de asta. Ea nu se îmbracă prea excentric dar are bizareriile ei care o scot din tipar. Bizarerii cu margini de turtă dulce. Ronțăite pe furiș, cu speranța să nu se vadă urmele. Pare de obicei o femeie simplă, directă și nu prea sofisticată. Încearcă să treacă foarte repede peste această observație. Dacă o va citi soțul ei sau vreun apropiat iar au să râdă de ea. Simplă. Ha! Auzi la ea! Ce poveste!

   Privește pe geamul mașinii orașul trecând încetișor în direcția opusă. Prin Place Vendôme lume mai puțină decât de obicei. Dragonul roșu al lui Calder, instalația așezată în piață prin octombrie, îi dă senzația de frig și de pandemie. Auzi la ei, Dragonul Roșu! Pare mai degrabă o imagine a morții în plin centrul Parisului. Formele ei uriașe – aripi însângerate. Prevestitoare. Mai e puțin și o vor lua de acolo. Până atunci nu se apropie. E înspăimântătoare. Preferă să caște gura la luminițele din brazii care străjuiesc piața. Cerul e de catifea și din cerneală. Poți scrie despre el 1000 de nuvele. Aerul miroase a iarnă. A decembrie. 

   Vine spre ei un prieten care i-a inspirat prin toamnă, înainte să se îmbolnăvească de covid, o schiță oarecare, un creion. Da, subiectul era real. Adică un cuplu s-a despărțit. Atât. Restul e pură invenție. Becuri pe brazi. Iarna și luna decembrie mai ales, par făcute pentru a descoperi finalurile poveștilor pe care le-ai scris peste an. Povestea celor doi are, iată, un deznodământ simplu. Nu s-au mai întors unul la celălalt. 

   Bărbatul e acum cu o tipă înaltă, brunetă, cu părul creț. La fel de tânără precum fosta lui iubită blondă. Cea nouă e o studentă care râde mult și tare, mănâncă pe stradă și vorbește cu gura plină. Pare foarte încântată de instalația roșie a lui Calder. Se vede pe el că o iubește. Și ea pe el. Îți dai seama după cum se țin de mână prin mulțime. Prin Paris toți se iubesc și majoritatea se țin de mână. Cel puțin așa pare dacă te uiți pe geamul mașinii sau pe fereastra casei. 

   Să vedem însă povestea din toamnă a fostului cuplu:  Struguri și prune în fructiera grea din sticlă de Murano. Cana neagră cu linii aurii, haotice. Liniștea domestică a după-amiezii. Stătea nemișcat în dreptul ferestrei. Locul cel mai bun când vrei să fii lăsat în pace, să te gândești la ale tale. Rămâi cumva în rândul lumii. Chipurile, privești pe fereastră. Nimeni nu deranjează un om care privește pe fereastră. Așa cum toți te întreabă de ce ești supărat dar niciodată de ce ești fericit. La ce se gândește un bărbat care pleacă? Dar o femeie? Dar cel ce rămâne? Oare bărbații și femeile simt la fel? Strania lume a oamenilor. Stau 1001 de anotimpuri unii lângă alții și habar n-au ce gândesc cei din intimitatea lor, în adâncurile cele mai ascunse.

   Nemișcat în penumbra odăii. Zgomotele orașului desenează arabescuri prin aer. Deci așa trebuie să arate un bestseller tradus și citit pe toate continentele. Tiraje uriașe. Ce naiba?! O planetă de cretini sau ce?! Până și ultima telenovelă de mâna a 10-a e mai interesantă decât o asemenea carte! 

Tramă de film prost american. Frazare de licean la primele încercări literare. Personaje creionate cu delicatețea unui cui pe fereastră. A scris-o pentru bani și atât. Nu i-a luat mai mult de o săptămână și – bum! – uluitoare priză la public. 

   Amară poveste. Să realizezi că publicul tău e prost și flămând de gogomănii la kilogram. Fata blondă cu pletele întinse cu placa era foarte sigură că bărbatul se gândește la ea. Îi privea sprâncenele încruntate. Profilul din ce în ce mai îndepărtat. Va pleca! Era sigură că va pleca. Era geloasă. Era posesivă. Era prea mult pentru el. O va părăsi. Era sigură că își va găsi o alta mai femeie, mai educată, mai citită. Nu ca ea. O fată oarecare cu liceul abia terminat și unghiile scurte și urâte. Își privește mâinile în tăcere.

   Bărbatul se încruntă mai tare. Până la urmă își va petrece viața scriind romane de duzină dar bine plătite. Citite de o mulțime de tembeli din tot felul de țări pe unde el nu va ajunge nici măcar în vis vreodată. Bine măcar că nu trebuie să își afișeze numele adevărat. Să afle toată lumea ce tâmpenii scrie. Fata oricum îl va părăsi. E sigur. Îl vede ca pe un bărbat prea bătrân pentru ea. E obosit. Trupul dă semne de bătrânețe. Ea e zveltă și tânără, cu sâni tresărind primăvăratic și privirea mereu curioasă. Și pe urmă? Cum va fi pe urmă? Fără ea. Cum va fi fără ea? Uite-o cum tace rușinată. Precis îi e jenă să îi spună să plece.

   – Pleci, nu-i așa? Îl întreabă fata într-un târziu,

   – Da, îi răspunde bărbatul.

   Își face bagajul în liniște. Lasă cheile pe masa mică din hol. Pe trotuarul îngust e destul de multă lume. Turiștii Parisului și telefoanele lor cu care fotografiază totul! Îi doare în cot de clădiri, muzee și străzi. Vor doar să apară prin poze unde Parisul e un accesoriu de lux, arătat lumii ca să îi invidieze. Vor să facă paradă pe rețele cu banii lor, cu excursiile lor, cu fericirile lor, în fața celor mai săraci și mai nefericiți. Geanta camel de voiaj nu e grea. Și-a luat doar 2 schimburi. Era firesc să plece el. Să îi lase chiria fetei. Va merge în Marais la Xavier, editorul lui. Precis îl va primi. Are un apartament mare rămas de la ai lui. Habar n-are dacă fata l-a iubit. Probabil că nu. Altfel ar fi spus ceva. Nu l-ar fi lăsat să plece ca un prost. Fără să îi spună nimic.

   Nici nu l-a auzit când a închis ușa. Nu a iubit-o. S-a folosit doar de tinerețea ei. Dă bine la o vârstă să umbli cu puștoaice. Carne tânără în pat și rictusuri de invidie pe fețele colegilor masculi.

Probabil nici nu îi plac blondele. Încă unul dintre acei scriitori aproape bătrâni și aproape ratați, de care e plin Parisul. Vise uriașe. În rest nimic. Fata privește pe fereastră. Nu a iubit-o. Precis nu a iubit-o. Altfel nu pleca așa, fără să îi spună niciun cuvânt.

   Spre seară, la cafenea, Xavier îl întreabă:

  – Pentru ce stai pe gânduri?

   Îi răspunde scurt:

  – Pentru dragostea unei femei.

 

                                                                                        -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.


  






(

Distribuie:

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media