Un motiv pentru a mă uita la On Air Music Awards- Daniel Tache

Într-un articol publicat cu aproape 50 de ani în urmă, analizând calitatea textelor din muzica uşoară românească, G. Călinescu punea, cu umoru-i caracteristic, un diagnostic care, din păcate, a rămas valabil şi astăzi: Ciripitul vrăbiilor e mult mai aproape de poezie decât mieunatul absurd şi cvasipermanent al bandelor de „muzică uşoară” (Muzica uşoară, în „Contemporanul”, XIX, nr. 40, 2 octombrie 1964, p. 1). Din fericire pentru textierii români, astăzi poezia a ieşit din modă (nu doar că nu mai este „trendy” să citeşti poezie, dar dacă se întâmplă să ştii vreo două-trei poezii eşti repede catalogat drept ciudat) şi, în absenţa oricărui element de comparaţie, pot trece drept bulversant de profunde versuri bulversant de inepte. Cu atât mai lăudabilă mi s-a părut deci, în acest context, iniţiativa organizatorilor On Air Music Awards de a premia, sub sloganul E cool să vorbeşti corect limba maternă!, cel mai bun text în limba română.

Mai întâi, să spunem că On Air Music Awards se doreşte a fi echivalentul românesc al Grammy Awards, că prima ediţie va avea loc  luni, 15 aprilie 2013, la Teatrul Naţional din Bucureşti şi că evenimentul va fi transmis online, atât pe site-ul On Air Music Awards, cât şi pe Facebook (pentru mai multe detalii, accesaţi On Air Music Awards).

Înainte de a discuta despre piesele nominalizate pentru Cel mai bunt text în limba română, să aruncăm rapid o privire în direcţia backgroundului liric, epic şi mai ales dramatic care le-a propulsat în top. Aşa cum ne-a obişnuit încă de la începuturile ei, muzica uşoară (voi continua să-i spun muzică uşoară, chiar dacă sintagma a ieşit din uz) a fost şi anul trecut plină de declaraţii de dragoste şi de despărţiri, distribuite, evident, în proporţie egală. Să începem cu declaraţiile de dragoste: de la Corina, care îi spune fără ocolişuri celui care o ascultă tu eşti tot ce îmi doresc, d-aia sunt a ta, la cei din Les elephants bizarres, ceva mai sofisticaţi, care par a redescoperi imaginarul romantic, propunându-ne un text plin de vise, nori, ceruri şi pe care dragostea îi face să vadă prin peretele gol, fără a-l uita nici pe Alex Velea, care apelează la referinţe culturale, făcând trimitere la un desen animat celebru (Că eu sunt vagabondul şi tu eşti o doamnă), devine evident că iubirea, cel puţin la începuturile ei, te împinge să faci cele mai năstruşnice lucruri.

În ceea ce priveşte cealaltă subtemă, se vede treaba că despărţirea te face chiar mai inventiv: în timp ce, răsturnând raportul dintr-un poem eminescian încă celebru (cred!), cei de la Direcţia 5 spun cuiva, nu este foarte limpede cui (asta, în cazul în care nu este un monolog autoadresat, dar la persoana a II-a) că pe-o fată ca ea trebuia s-o iubeşti ca pe o stea, Guess Who reuşeşte câteva imagini ceva mai proaspete (Relaţia asta-i ca jointul ajuns la filtru/ Zi-mi cât mai vrei să trag, să mă frig ca tâmpitu’/ De ce tot gesticulezi ca un arbitru?), pentru ca apoi să-l susţină pe Spike, care se desparte de trecut zâmbind: Da’ eu nu pun la suflet, că nu-mi stă în caracter / Te rog eu, lasă-mă în pace, cu sau fără porumbel. Două menţiuni, chiar dacă piesele nu au fost nominalizate pentru Cel mai bun text: Voltaj – Lumea e a mea şi Vunk – Pleacă! Într-un text care face echilibristică pe muchia melodramei, cei de la Vunk reuşesc, fără a deveni ridicoli, să spună cu vorbe puţine o întreagă istorie,  iar reproşul mă iubeai până la cer şi înapoi, inspirat sau nu de un titlu al celor de la Savage Garden, închide în sine micul paradox al acestei poveşti de dragoste.

În ciuda crizei economice care, orice s-ar spune, continuă să facă ravagii, textele cu temă socială sunt puţine la număr: pentru a scăpa de criză, CRBL evadează în spaţii exotice (Antalya, Republica Dominicană, Caraibe), iar Norzeatic critică, de pe poziţii ecologiste, o atmosferă încărcată cu nitriţi şi fosfaţi, sulfiţi şi sulfaţi. Acum trebuie să recunosc că, deşi Norzeatic ne asigură că în toate e un sens, mie, fiind probabil mai greu de cap, tocmai sensul global al textului îmi scapă.

Un aer uşor ermetic au şi piesele nominalizate pentru cel mai bun rock alternativ, dar cu acestea pătrundem deja pe terenul unei estetici neoromantice cu influenţe gotice. Travka ne previne, de exemplu, că timpul crapă / lumea bea apă, iar Robin and the Backstabbers, că au început să iasă fantomele de sub paturi.

Când textierii reuşesc să ocolească imaginile leşinate, efectele sunt obţinute cu ajutorul unei strategii vag postmoderne. Reţeta succesului pretinde referinţe culturale, comparaţii uzuale, asocieri insolite şi elipse semnificative, menite să ascundă/ să sugereze trivialităţi, într-un discurs neapărat autoreferenţial. Cinefililor, cu precădere deja amintiţilor iubitori ai desenelor animate, li se adresează nu doar Alex Velea (în al cărui text, în plus, amestecul, omogen sau nu, de oxigen şi hidrogen sau trimiterile la Sahara şi Niagara apelează la bruma de cultură generală pe care ascultătorii au dobândit-o în cadrul educaţiei formale), ci şi Grasu XXL: Intru-n club, e prea mult house / Se uită toţi de parcă-s Mickey Mouse; Uuuu, poliţist, adjectiv/ Arestează-ne pe toţi fără niciun motiv). În plus, dacă Guess Who îl reintroduce în scenă pe Doru Octavian Dumitru,  Spike face apel la lecturile copilăriei: Lumea mea-i necruţătoare / Şi dacă îmi pierd farmecul, mă zboară ca pe vrăjitoare. O asociere de impact s-a dorit a fi aceea din Sophie, textul lui Maximilian (E sofisticată, mă…), unde  neologismul, alăturat apelativului colocvial, ar fi trebuit să susţină ironia subţire. Textierul este însă realist, ştie care îi sunt ascultătorii, aşa încât are grijă să lămurească rapid lucrurile: Că-i sofisticată, mă, prea sofisticată, mă/ Sofisticată, mă/ O fi stricată, mă!

În maniera frustă cu care ne-a obişnuit, Corina face o pauză strategică, ca în poezia cu o cunoscută biciclistă: Învaţă s-o-nţelegi, învaţă s-o asculţi / Si dă-ţi silinţa, boy, în caz că vrei s-o…/ Faci fericită, să se simtă iubită etc. Ceva mai elaborat pare ingambamentul pe care ni-l propune CRBL: Şi n-am avut averi, dar am avut un gram / De ambiţie să-mi depăşesc condiţia de golan.

Preferinţa pentru discursul autoreferenţial (Corina – A ta, Voltaj – Dă vina pe Voltaj, CRBL – K Boom, Guess Who – Decât să minţi) este mai mult decât evidentă. Valorificat de CRBL într-un registru cu tentă comică  (Nu poţi să-ţi smulgi nici părul / Fiindcă n-ai, e doar chelie…), discursul autoreferenţial se justifică estetic la Guess Who: Când ai plecat mi-ai zis ca asta simţi tu / Că tu-l iubeşti pe Lau, dar îl urăşti pe Guess Who.

În goana după efect, textierii nu ocolesc nici noua realitate informatizată: reţeaua de socializare Facebook, de exemplu, este pomenită atât de Maximilian, cât şi de Corina, care, în plus, strecoară într-o comparaţie şi Skype-ul. O performanţă reuşesc în această direcţie cei de la Voltaj. Chiar dacă vreo două versuri (Casa mea n-are pereţi / Ferestrele sunt dimineţi) îmi amintesc de un text al lui Andrieş (N-am perdea la geam / Luna mi-e vecină), anglicismele spam şi share, supuse metaforizării, sunt de impact. Dacă ar fi fost nominalizată (şi mă întreb de ce nu a fost), piesa Lumea e a mea, reuşind performanţa de a fi coerentă estetic, ar fi meritat din plin premiul categoriei Cel mai bun text în limba română.

Şi acum, piesele nominalizate: Cât de departe – Holograf (text: Holograf), Creanga de aur – Poesis (text: Radu Stanca), Printre lupi –  Zoia Alecu (text: Zoia Alecu), Vara nu dorm – Connect-R (text: Stefan Mihalache, coautor: Răzvan Matache) şi Cai verzi pe pereţi – Smiley & Alex Velea & Baxter (text: Smiley, Alex Velea şi Don Baxter).

Deşi este singura piesă de dragoste nominalizată, Cât de departe, construită în jurul motivului distanţei care sporeşte intensitatea trăirii, mi se pare totuşi sub posibilităţile celor de la Holograf. Textul Printre lupi, amintind de Cenaclul Flacăra şi având un nu ştiu ce care îmi evocă sufletul slav, are atât reuşite, cât şi scăderi: cred că piesa ar fi sunat mult mai bine dacă clişeele, precum viaţa e un dar nepreţuit, lipseau. Oricum, Zoia Alecu este îndreptăţită să emită pretenţii serioase la premiu. Despre Comoara târzie, poezia lui Radu Stanca, devenită, în interpretarea celor de la Poesis, Creanga de aur, mi se pare nepotrivit să scriu în cadrul acestui articol (mă întreb totuşi care vor fi criteriile pe baza cărora juriul va stabili cui îi revine premiul, având de ales între un poet important şi autorii unor texte, e drept, destul de reuşite, dar care peste un an sau doi vor fi date uitării).

Ca atare, rămân în discuţie două piese, Cai verzi pe pereţi şi Vara nu dorm, ambele reuşind să adune cam toate ingredientele deja amintite. Pretenţia modernistă de a distinge între eul liric şi cel empiric s-a dus de mult pe apa sâmbetei, iar interpreţii, într-un discurs (fals) autoreferenţial, fac tot posibilul să respecte tendinţa socială a depăşirii graniţei tradiţionale dintre viaţa publică şi cea privată: Ai mei îmi zic mereu: Baxter, nu ceda…/ Ia-ţi şi tu permisul, te rog, nu mai bea…; Şi cum nu iau pastile, Kamarero, dă-mi o bere; Când am în spate o gaşcă întreagă / Care strigă Rappin’On (este vorba, pentru cei care nu sunt în temă, de Rappin’On Production). În ceea ce priveşte asocierile expresive, ajungem deja, prin caracterul aleatoriu al acestora, la nivelul următor: Viaţa e o structură complexă, concavă sau convexă/ Ştii când intri, dar nu ştii când ieşi…Referinţele cinematografice, concis metaforice, nu lipsesc nici ele: Şi jur că m-aş băga la somn / Să-mi rulez filmul pe şezlong.

Dincolo de asemenea consideraţii, textele sunt agreabile, reuşind să trateze cu umor o realitate ce devine astfel ceva mai suportabilă. Notele argotice, fără a fi deranjante, contrastează cu cele câteva imagini care, altfel, ar fi trecut drept comune ( Zorii zilei mă prind / Cum pe plajă mă plimb / Pentru că vara nu dorm…), iar referentul balcanic justifică tonul ludic, de cartier: Caii mei nu sunt maro / Nu, nu, sunt verzi ca dolarii / Şi visez că-i călăresc când îmi cântă lăutarii; Sensibil-l văd pe naşu’, pun pariu că se combină / Domnu’ controlor, ia de-aici de-o savarină…

Trebuie să admit că mi-ar fi destul de greu să hotărăsc care dintre cele cinci texte merită premiul. Întâmplător sau nu, juriul, nevoit să aleagă cel mai bun text, va hotărî, în mod implicit, care dintre cele două direcţii estetice, una, afiliată poeziei autentice, iar cealaltă, impusă de lumea în care trăim, are mai multe şanse să învingă timpul. Iată un bun motiv pentru a mă uita la On Air Music Awards 2013.

CITEŞTE ŞI

ROMAN FOILETON –  A doua față, de Ionuț CRISTACHE;

CULTURA  URBANĂ –  Pompiliu ALEXANDRU;

AMERICA  LA  NOI  ACASĂ –  Dana NEACȘU;

CULTURA ECONOMICĂ –  Bogdan CERNAT;

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE –  Radu STATE;

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ… –  Puiu JIPA;

CALGARY  ÎN  DIRECT… –  Radu TECUCEANU;