În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
ALTMINTERI
Dacă pleci la aprozaur
nu uita să cumperi crumpi;
dacă-s prea scumpi
nu tre să scrumperi!
Ştii de ce-mi plac ardeii capia?
Fincă se coc pe Via Appia.
Ştii de ce-mi plac ardeii capia?
Fincă se coc pe Via Appia.
Ştii de ce-mi plac ardeii capia?
Fincă se coc pe Via Appia.
(I proci, i proci, până ne intră
bine-n capia!)
Pe masă, nu era decât o nasolniţă pe jumătate goală/plină (de sare, bineînţeles), – când se deschise tiptiluşa, iar ea mă întrebă din prag: „Dacă poarta e mătuşa uşii, a cui mătuşă este uşa?” Ce să-i fi spus, – decât că uşa este una dintre mătuşile uşiţei. „Atunci, e mai corect să-i spunem, oare, mătuşii uşiţii mătuşiţă?”
Oblomov avea un oblon mov şi tras
după care-şi trăia viaţa lui retrasă.
Fâş-fâş
făcea duduia-n fâş
care (în loc să dùduie) foşnea
foarfecele de grădină a’ lu Nea
grădinaru făcea hârş-hârş-hârş
(poţi să-mi spui ce este aia pârş?)
munţii patriei erau tot mai plini de târşi
iar văile – de târşă.
Pe malul gârlei
năpârlesc şopârle
şi năpârci,
sau, dacă nu, se zvântă.
(Emil Gârleanu
scrie despre ele
pentru că acestea
nu cuvântă.)
Bubună ziziua
zizice Bâlbâilă
(alias Balbus!).
bună seala
zice Pelticul
(care face ek-
serciţii de lo-
gopedie ca să
devină şi el
peRtic.
ună seara
zice Unul ca-
re nu-l poate
spune pe b.
beeeeeeeee
spune Oaia
şi o aude
lupul (fără
scrupul)
sau invers
că-i tot aia!
Câinele schiaună
pisica miaună
fauna faună
scaunu scaună
şi te înscaună
sau te descaună
de-aşa o faună
care schiaumiaună
nu te dezdaună
decât o saună
unde ce schiaună
sau numai miaună
n-are acces
Un peşte (ştiucă e?)
scoate din apă botu-i
ca un muştiuc şi muştiucăie
guguştiucul guguştiucăie
şi el (de max. 8-9 ori
în şir, cu voia Dvs.)
Eu ştiu că e
cretin
(dar ştiţi şi Dvs.).
Tălmăciri
1.
CARMINA BURANA
[76. DUM CAUPONA VERTEREM…]
În traducerea lui Şerban Foarţă
Cum ieşeam din cârciumă într-o zi de vineri,
am ajuns la capiştea preafrumoasei Vineri:
îmbrăcat în horbotă cum îi vezi pe gineri,
punga-n stânga doldora ca băieţii tineri.
Porţile-aveau lacăte grele şi catene;
auzeam din uliţă cum răzbat alene
dinlăuntru sunete dulci de cantilene,
ai fi zis că murmură glasuri de sirene.
Am vorbit cu paznica porţii, într-o doară;
ea era o tânără zveltă domnişoară,
ce, simţind că inima mea e prea-amară,
mi-a zis că nu trebuie să mai stau pe-afară.
Intru-n anticamera unde ea mă-ndeamnă
să iau loc; şi stăruie să-i răspund ce-nseamnă
că vreau oaspe templului, într-o zi de toamnă,
a-i fi eu şi,-aşijderea, dacă am vreo doamnă
care însoţeşte-mă? Dacă vin de bună
voie? Dacă-mi clatină luntrea vreo furtună?
Mă împinge-ànanghia sau etatea-mi jună
să-mi arunc, azi, ancora în a lor lagună?
„Mi-e străpunsă inima, rana e adâncă,
de săgeata Vènerei. De când eram încă
prunc, îi simt lăuntricul ghimpe. Nici o stâncă
n-ar putea să sufere plaga străadâncă.
Roag-o să mă vindece, gingaşă copilă;
spune-i că mă mistuie àrşiţa. Aibi milă!”
Domnişoara paznică a plecat, servilă,
să-i vestească Vènerei jàloba-mi umilă.
„O, atotputernica dragostei zeiţă,
care taina multora o cunoşti! Domniţă,
milă aibi şi vindecă un băiat de viţă
mistuit de vìpie, bòlnav de arşìţă!”
La porunca Vènerei, iată că trec pragul
camerei acesteia, care, în şiragul
de-ncăperi, e ultima; şi, topit de dragul
ei, genunchii-mi tremură când i-ndoi pe pragul
alb şi-i strig din inimă: „Ave, mândru soare!”
„Cum te cheamă, tinere? Numele-ţi e, oare,
cel pe care vèrgura cea încântătoare-l
spuse adineaurea?! Pàris, ce te doare?”
„Dulce Venus, pare-se că, deşi divină,
pentru tine-i negură şi ce-are să vină,
şi ce-a fost; altminterea nu ţi-ar fi străină
suferinţa căreia-i eşti prilej sau vină.”
„Intră,-ţi spun din inimă, dragul nostru june,
oaspete, la masa-ne grabnic te vom pune.
Punga, de ţi-i doldora de parale bune,
ele-au să te vindece de amărăciune.”
„Iată, scumpă Vènere, punga mea e plină,
tot ce-ntr-însa zornăie ţie ţi se-nchină.
De-mi aduci, în inima neagră, zi senină,
ai să-mi fii de-a pururea doamnă şi regină.”
Mână-n mână, repede, am pornit; şi-o droaie
de frumoase tinere, strânse-ntr-o odaie,
ne-au surâs, – cu toatele, dalbe şi bălaie,
arătând aidoma la obraz şi straie.
Cum se ridicaseră, dându-ne bineţe,
toate de pe scaune, Venus, cu blândeţe,
scosu-le-a din cameră, vrând să mă dezveţe,
le-a spus ea acestora, de-alean şi tristeţe.
Ea, ca toate gazdele, după ce-i înlături
pe ceilalţi din cameră, m-a poftit alături
pe un pat cu perine şi un vraf de pături
din păr scump aidoma albelor omături.
Dup-un schimb de nobile, între noi, cuvinte,
ea-ncepu să-şi lepede văluri şi veşminte,
slobozindu-şi cándidul trup, nu mai ’nainte
de căderea vesperei, lacom şi fierbinte.
Mai pe urmă, iată-ne în bazinul care,
închinat lui Iupiter, o-însuşire are:
să te bine-cureţe de durerea mare
şi de jar-pojarul dragostei amare.
Ostenit de aburii băii şi de apă,
foamea nu întârzie, cruntă, să înceapă
şi, simţind că pipota-mi suferă şi crapă,
dacă-i rost (pe Vènera o-ntreb) de-o agapă.
„Şi-ncă cum!” Căci rumene iată-le,-n frigare,
toate zburătoarele, care mai de care,
sturzii fragezi, gâştele şi-o plăcintă mare
ce te-mbie : „Pune-te, hapleo, pe mâncare!”
Trei vor fi fost lunile, cred, cât i-am stat lângă;
mulţi mai mi-erau galbenii; mintea,-nsă, nătângă,
m-a făcut cu ambele mâini, dreaptă şi stângă,
să-i fac praf şi pulbere… Şi-s, de-atunci, o tângă.
Rog, de-aceea, tinerii să ia seama bine:
când săgeata Vinerii îi străpunge,-i bine
curs a-i da, ei, ţinerii lor de minte, – bine
amintindu-şi tinerii de un vai-de-mine!