ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Un interviu în patru secvențe… (2)

   Partea a doua a dialogului purtat cu domnul Ionuț Vulpescu, în luna aprilie, pentru AVANGARDA. Mulțumiri…

 „Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia.”

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.

Dorin Tudoran și un volum de Kavafis: „…o considera pe Elena Ceaușescu sigura vinovată de toate cele”

Ionuț Vulpescu:   Cine este mesagerul lui Ceaușescu din anii ‘80, care v-a dăruit după Revoluție, la Inter, un volum de Kavafis și al său „Așteptându-i pe barbari”?

Dorin Tudoran:  Mihnea Gheorghiu…  Am vorbit în mai multe rânduri cu prietena mea Clara Janés despre Mihnea Gheorghiu, intelectualul foarte articulat, autorul unei cărți despre Shakespeare pe care Clara i-a tradus-o în spaniolă. În urmă cu câțiva ani aveam să aflu că Mihnea Gheorghiu o considera pe Elena Ceaușescu sigura vinovată de toate cele, considerând că Niculae Ceaușescu ar fi fost un om de bine. Mi se pare o interpretare fantezistă atribuită pe nedrept unui om cu inteligența lui Mihnea Gheorghiu.

 

Exclusiv. Cele șapte întâlniri ale scriitorului Dorin Tudoran cu Președintele Ion Iliescu

Ionuț Vulpescu: Mi-ați spus că ați avut patru întâlniri, toate memorabile, în felul lor, cu domnul președinte Ion Iliescu. Puteți să le evocați?

Dorin Tudoran:  Dacă mă gândesc bine, au fost chiar șapte… Prima a avut loc în… antichitate. Să fi fost anul 1973 sau 1974. Lucram încă la Flacăra. La capătul lungului coridor de-a lungul căruia erau birourile redacției instalasem o masă de ping-pong. Unii dintre noi rămâneau după orele de lucru și… practicau. Într-o seară, destul de târziu, rămăsesem doar Eugen Seceleanu și eu. La un moment dat am auzit niște pași. Când a ajuns lângă noi și ne-a dat „Bună seara”, l-am recunoscut pe Ion Iliescu. Ne-a întrebat dacă tovarășul Adrian Păunescu mai este în redacție. Am mai schimbat niște cuvinte după care și-a scos haina, a atârnat-o de clanța unei uși, și-a suflecat mânecile cămășii și ne-a întrebat dacă poate schimba și el câteva mingi cu unul dintre noi. Seceleanu i-a dat paleta și așa m-am trezit jucând ping-pong pentru vreo cinci, zece minute cu Ion Iliescu. La plecare, ne-a mulțumit și ne-a rugat să-i transmitem tovarășului Păunescu că l-a căutat Ion Iliescu. A doua oară l-am întâlnit când am revenit pentru prima dată în România, la începutul lui 1990. Cum am ajuns la București, l-am sunat pe Aurel Dragoș Munteanu. Cu un an înainte primisem un mesaj de la el în care îmi spunea că avusesem mare dreptate, că nu mai e de trăit în România, îmi povestea prin ce trecuse și cum fusese agresat fiul său, Tudor. Mă anunța că depusese cerere de emigrare în Statele Unite. Alergasem, pusesem toate contactele pe care le aveam în mișcare, pe scurt, Aurel și ai săi primiseră viză de intrare din partea Statelor Unite. L-am tot așteptat, până când am primit un alt mesaj de la el în care-mi spunea că întârzie „fiindcă în România se întâmplă lucruri interesante”. Și în decembrie am cam înțeles care erau lucrurile interesante… Aurel nu era în țară, îmi spunea soția sa la telefon, dar se va întoarce a doua zi. S-a întors. Fusese în Israel. Am făcut drumul pe jos de la Intercontinental până la Casa Scânteii, ne-am oprit pentru zece minute să-l vizităm pe ministrul culturii, Andrei Pleșu. Apoi  am făcut drumul înapoi pe jos până la hotel. Printre altele, îmi transmitea o invitație din partea domnului Iliescu. Am fost mai mult decât surprins și i-am spus că sunt prea ocupat, că domnul Iliescu este și mai ocupat, așa că… A doua zi, Aurel a revenit la hotel să-mi înnoiască invitația. Împărțeam un apartament la hotel cu bunul meu prieten de atunci Vladimir Tismăneanu. Am refuzat din nou, dar Vladimir mi-a explicat că o asemenea invitație nu poate fi refuzată și că el, ca analist politic, ar fi foarte interesat de o asemenea întâlnire. Aurel a prins mișcarea din zbor și ne-a spus că poate aranja ca domnul Iliescu să se întâlnească cu amândoi. Peste câteva ore, Aurel revenea la hotel să-mi spună că lucrurile s-au aranjat. Vizita s-a produs sus, la Mitropolie, pe unde era atunci biroul domnului Iliescu. Soldați pe coridor, atenți și cu arma atârnând de gât, cu chipuri obosite, foșgăială mare pe coridor, un domn îl salută pe Vladimir și-l întreabă una și alta. Aflu că e Virgil Măgureanu. Domnul Iliescu ne primește cu zâmbetul pe buze. Mă îmbrățișează, spre surprinderea mea. Și spune „Noi ne cunoaștem, nu-i așa?” și face o mișcare din mână ca și cum ar fi mânuit o paletă de ping-pong. Numai eu am înțeles mișcarea respectivă. Discuția a fost foarte interesantă. Era evident că domnul Iliescu era la curent cu ce scrisesem amândoi – Tismăneanu și eu – despre ce se întâmplase și se întâmpla în România. Tot evident era că nu era încântat de opiniile noastre. S-a arătat surprins că o revistă care se recomandă pro-democratică are în colegiul ei un om de extremă dreaptă, precum Ghiță Ionescu. Tismăneanu și eu am rămas încremeniți și am investit ceva timp în a-i explica domnului Iliescu că se află în eroare, Ghiță Ionescu fiind din tinerețe un om cu totul dăruit valorilor democratice, mai degrabă de stânga și oricum nu de extremă dreaptă. Aurel ne-a sprijinit. Mi-am dat seama câtă bulibășeală era în informațiile care i se serveau domnului Iliescu. Întorși la hotel, Tismăneanu și eu am tot discutat cele întâmplate, întrebându-ne ce se poate întâmpla dacă asemenea informații aberante i se pun la dispoziție domnului Iliescu în chestiuni cu mult mai importante. Și, gândindu-mă la unele episoade de tristă amintire,  bănuiesc că asemenea informații i-au fost furnizate. A treia întâlnire s-a produs pe când conduceam biroul IFES din România. Am solicitat o audiență la președintele Iliescu. Grație doamnei Corina Crețu, care era, parcă, șefa sa de cabinet, Președintele m-a primit. I-am descris pe scurt programul pe care-l conduceam și i-am dat o mapă în care se aflau informații despre program. Apoi i-am spus că mai era un motiv pentru care solicitasem audiența. Exact ca în anii în care eram hăituit de Securitate, convorbirile mele cu mama începuseră să se întrerupă din senin. Zile la rând, linia ei telefonică era moartă. Adăugam că așa ceva este o mizerie, o prostie, fiindcă nu-i comunicam mamei mele telefonic că scopul programului pe care-l conduc în România era să arunc în aer proaspăta democrație. Domnul Iliescu și-a notat ceva într-un carnet, nu a făcut niciun comentariu, nu mi-a promis nimic, mi-a spus doar că s-a bucurat să mă vadă și că ușa biroului său îmi este oricând deschisă. De a doua zi, linia telefonică a mamei mele a funcționat fără probleme. Mă întrebam de ce a trebuit să ajung la șeful statului pentru ca binevenitul miracol tehnic să se producă. A patra întâlnire… Am ajuns la Cotroceni tot datorită unor mizerii venite, de data asta, din partea aripei Mitrea – Hrebenciuc. Cu ministrul Mircea Coșa aveam o relație foarte bună (îl cunoscusem dintr-o vizită pe care o făcuse la Washington), dar mai de fiecare dată aprobările sale legate de desfășurarea unor componente ale programului IFES în România erau „bruiate” de Hrebenciuc și Mitrea. I-am spus domnului Președinte că aș fi preferat să nu implic ambasada Statelor Unite în rezolvarea unor astfel de detalii. Domnul Iliescu a notat, ca de obicei, în carnet, dar nu mi-a promis nimic. După o pauză, i-am spus că am o rugăminte personală, cealaltă fusese de ordin instituțional. A zâmbit și a spus un lucru al cărui tâlc nu l-am înțeles atunci, dacă l-am înțeles vreodată – „Te-ai hotărât la ceva?” Am dat din umeri și am continuat prin a-i recomanda numirea lui Nicolae Manolescu în funcția de ambasador la UNESCO. Domnul Iliescu s-a mișcat în fotoliu, a zâmbit și mi-a spus: „Uite, am o părere excelentă despre Manolescu, dar sunt două lucruri. De câteva zile am semnat decretul de numire pentru Eugen Mihăescu. Să și vreau, nu pot da lucrurile înapoi. Manolescu… Știi bine că l-am luat cu mine în turneu în Asia, a scris texte favorabile mie, mi-a luat și un interviu care i-a deranjat pe unii și s-au repezit mulți să-l critice. Încet, încet, s-a dezis de poziția inițială. De fapt, s-a dezis și de mine așa că – și aici Președintele a zâmbit ca o vulpe – dacă l-aș numi, l-aș compromite în ochi admiratorilor săi. Și nu vreau să-i fac răul acesta…” Ce se întâmplase? Cu o seară înaintea audienței la Cotroceni, luasem cina cu Manolescu. Auzind că a doua zi mă duc la Cotroceni, m-a rugat să-i sugerez domnului Iliescu numirea sa la UNESCO. I-am spus lui Manolescu că știam de la Mihăescu despre semnarea decretului pentru el. Manolescu mi-a spus că e un zvon lansat de Eugen pentru a forța mâna președintelui. În plus, îmi spunea Manolescu, peste o săptămână sosea la București și Mihnea Berindei, care însoțea un important om politic francez. Se vor întâlni cu Ion Iliescu și vor recomanda și ei numirea lui la UNESCO. Bref, Mihăescu a fost numit atunci, Manolescu mai târziu, de alt președinte, iar eu tot n-am înțeles ce voise să afle de la mine Ion Iliescu când m-a întrebat „Te-ai hotărât la ceva?”… A cincea întâlnire, foarte scurtă, s-a produs la Chișinău, unde conducem biroul IFES din Moldova. Era o duminică, mă îndreptam spre ușă să ies, să mă urc în mașină și să plec la partida duminicală de tenis cu ambasadorul american. La ușă tocmai suna cineva. Era șoferul ambasadorului român. Mi-a spus că președintele Iliescu este în Chișinău (știam), că împreună cu președintele Snegur vor avea o întâlnire cu public și că domnul Iliescu vrea să mă vadă.    I-am explicat trimisului că tocmai plecam altundeva, dar că mă voi opri pentru câteva minute să-l văd pe domnul Iliescu. M-am suit în mașină, am oprit unde erau cordoanele de polițiști, am arătat legitimația pe care o aveam de la Parlament și pe trotuarul de vizavi i-am văzut pe președinții Iliescu și Snegur mergând agale. În spatele lor mai multe personalități printre care și prietenul meu Eugen Simion. Când m-a văzut în costum de tenis – pantaloni scurți și tricou FILA, model Bjorn Borg – Mircea Snegur s-a oprit nedumerit și m-a întrebat: „Ce faceți domnule Tudoran? Unde mergeți așa?”  I-am spus de ce eram în ținuta respectivă. Domnul Iliescu a râs și m-a întrebat dacă am abandonat tenisul de masă. Snegur nu a înțeles la ce se referea Iliescu. Ni s-a alăturat Eugen Simion, am explicat încă o dată că nu pot contramanda întâlnirea cu ambasadorul american. Domnul Iliescu m-a întrebat când vin prima oară la București. I-am spus că în două-trei săptămâni. Mi-a spus să-l anunț pe Eugen din timp ca să poată stabili o zi în care să ne vedem la Cotroceni.  A șasea întâlnire… Cum am promis, ajuns la București peste două săptămâni, l-am sunat pe Eugen. Ne-am întâlnit. Aflam că în drumul spre Chișinău discutase anumite lucruri cu domnul Iliescu. Îi spusese că și eu am aceleași păreri ca ale sale, iar președintele propusese să ne vedem în trei și să discutăm. Ne-am întâlnit. Câteva lucruri auzite l-au iritat evident pe domnul Iliescu. Eugen i-a reamintit de câteva ori: „Vedeți, și Țepeneag v-a spus același lucru.” Președintele își nota din când în când. Se apropiau alegerile din 1996. M-a întrebat ce cred. I-am spus că le va pierde. A fost mai mult decât surprins și mi-a răspuns că din toate informațiile pe care le are – sondaje și altele – va câștiga și că, oricum, în sondaje stă mai bine decât partidul. Le-a pierdut. O întâlnire lungă și foarte interesantă.  A șaptea… Anul era 2000. Mă întorsesem la Washington după șapte ani de lucru în Moldova și România. Mă bucuram de concediul de dinaintea reintegrării în Centrală. Într-o după amiază m-a sunat președintele fundației. Mă ruga să vin peste două zile la birou. De ce? Ion Iliescu se află într-o vizită la Washington, a cerut organizatorilor vizitei să includă în program o vizită la IFES și a transmis că vrea neapărat să-l întâlnească pe Dorin Tudoran. Dintre cei care-l însoțeau pe domnul Iliescu în această vizită pre-electorală se aflau generalul Ioan Talpeș, care a și ațipit binișor în fotoliu, obosit de atâtea întâlniri, doamna Hildegard Puwak, Mircea Pașcu, parcă, și încă vreo doi membri PSD pe care nu mi-i mai amintesc. Ideea era de a transmite Washingtonului că în cazul în care domnul Iliescu va câștiga alegerile, multe lucruri se vor schimba în bine în România, greșelile din trecut nu se vor mai repeta. Exista și o mapă cu proiecte ce ar urma să fie puse în aplicare etc. „Și fiindcă tot vorbim de alegeri”, a spus domnul Iliescu la un moment dat, „trebuie să recunosc că singurul care mi-a spus în urmă cu patru ani că voi pierde acele alegeri a fost Dorin.” La sfârșitul întâlnirii, domnul Iliescu m-a luat deoparte și am mai discutat preț de câteva minute. S-au făcut și niște fotografii. În una eram doar noi doi – domnul Iliescu și eu. Peste ani, președintele fundației mă tachina din când în când arătându-mi fotografia: „Look. You and your buddy, President Iliescu.” A fost ultima oară când l-am întâlnit pe domnul Iliescu. Evident, n-am fost niciodată his buddy. Știa foarte bine că în multe privințe gândeam diferit, că îl criticasem în numeroase rânduri chiar foarte aspru, dar în ciuda diferenței enorme între pozițiile pe care le ocupam în lume mi s-a părut că mi-a arătat întotdeauna o surprinzătoare simpatie. Ce nu înțelegeam era ce anume determina schimbarea tonului atunci când de la „dumneata” trecea la „tine” sau când îmi spunea, pur și simplu, „Dorin”.

Ionuț Vulpescu:  Cum credeți că și-au luat la revedere România și românii de la Președintele Iliescu?

Dorin Tudoran:  N-am urmărit reacțiile legate de moartea domnului Iliescu, dar bănuiesc că vorbele au fost mai mult de fiere, decât de miere.

Ionuț Vulpescu:  S-a spus atunci, de la Cotroceni, „să îl judece Istoria!”; cum e cu judecata Istoriei? 

Dorin Tudoran: Istoria este o doamnă mai capricioasă, mai surprinzătoare decât ne închipuim. Scrisă de oameni, nu de Dumnezeu, Istoria poate fi marcată de subiectivismul celor care o scriu.

 

Dorin Tudoran: „…nici nu și-a intrat bine președintele în pâine și mulții îl întreabă unde e cozonacul lor.”

Ionuț Vulpescu:   E la noi Președintele un țap ispășitor? De ce nu scapă nimeni netăvălit, nicio statuie nu rămâne pe soclu?

Dorin Tudoran:  Nu doar în România președinții sunt ținte principale ale nemulțumirii. Există și o grabă în a le judeca prestațiile. Iată, în cazul președintelui Nicușor Dan, criticile au început imediat. Îmi amintesc că am postat un scurt comentariu în care spuneam că nici nu   și-a intrat bine președintele în pâine și mulții îl întreabă unde e cozonacul lor.

Dorin  TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA