TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH

Vocația

 

   Am crescut înconjurată de cărți. Tata le trata ca și cum fiecare dintre ele era o carte de căpătâi: nu aveai voie să faci adnotări, să îndoi pagina ca semn de carte și, mai ales, nu îl puteai întreba ce însemna un cuvânt mai sofisticat. Răspunsul tatei – profesor de română la câteva licee din Târgoviște – era același: ,,Consultă dicționarul’’. Așa că de mică am căutat sensul cuvintelor, conotațiile și acele innuendos care reflectă o întreagă cultură ascunsă     într-un cuvânt, nu numai etimologia, semantica sau înțelesul acestuia… Mi-a prins bine că am citit. După 1974 a fost introdusă limba engleză în școli. Părinții noștri învățaseră rusa și – dacă fuseseră mai norocoși – ceva franceză. Așa că tata ne-a încurajat și pe mine, și pe fratele meu Sorin, să învățăm engleza. Mi-aduc aminte cum mergeam cu tata să căutăm cărți scrise în engleză la librăria de la parterul fostului ONT, de lângă parcul Mitropoliei, volume bilingve și traduceri din Dickens, Salinger sau Hemingway. Răsfoiam împreună pe cele care ne interesau și vorbeam despre ele. Tata fusese foarte sărac, deci pentru el educația fusese fundamentală. Era dur cu noi pentru că voia să ajungem cineva. Cu Sorin am făcut eu (sora mai mare cu un an și jumătate) recapitulare la română și matematică, înainte ca el să dea treapta I la Liceul Sanitar, pentru că eu intrasem deja la matematică-fizică la ,,Ienăchiță Văcărescu’’. Știam programa și evitam astfel observațiile tatei, pentru care media 9,50 era mică.

   Tocmai această educație ,,spartană’’ și expectativa notelor mari m-au ajutat să îmi realizez potențialul și să vreau mai mult de la viață. Un an mai târziu aveam dosar politic, pentru că tata le spusese elevilor la orele de română că ,,țăranul, dacă avea pământ, l-ar fi muncit și la lumina lunii’’. Tatei nu îi era frică de ,,Sistem’’ și spunea lucrurilor pe nume. Cum Dreptul nu mai era o alternativă pentru mine, copil de dizident, am ales Tehnologia chimică organică la Institutul Politehnic din București. ,,Numai profesoară să nu fii’’, decisese tata. De altfel, după ce am terminat un Masterat în inginerie chimică, salariul meu la Combinat era mai mare decât cel al mamei, profesoară gradul I, după 28 de ani în învățământ. Dacă nu făceai meditații, erai ,,mort’’. Tata făcea și de la el și de la mama am moștenit această dorință  de a educa. Așa că – fără să îi spun tatei – am făcut și cursul universitar de Pedagogie. După trei ani de interpretariat și traduceri la Biroul de Protocol al Combinatului, am predat la ,,Ienăchiță’’ la bilingvi și la ,,Carabella’’, la Școala de muzică și la o grădiniță bilingvă privată.

   Singurul lucru constant în viață este schimbarea. Mi-a venit ușor apoi să predau în Marea Britanie și Spania. Unica diferență a fost că am mai făcut o licență în spaniolă și științe economice în Cardiff și un alt curs, pentru a preda post-universitarilor. Îmi aduc aminte de o conversație avută cu o altă doamnă româncă, în avionul care ne ducea de la Londra, la București. Doamna fusese la un simpozion la Londra și cânta osanale educației britanice. Și eu și copiii noștri studiaserăm și în Marea Britanie și în Spania. Ne educaseră mai bine în aceste țări, decât fusesem eu educată la ,,Ienăchiță Văcărescu’’ și la Universitățile din București? Nu cred. Important este să îți afli vocația. Specializarea începe mai devreme în Marea Britanie. Se studiază doar trei materii, maxim patru (alese de student, în funcție de performanța sa, pentru examenul de A-level, echivalentul Bacalaureatului). Notele de la examenele de A-level determină intrarea la o facultate sau alta. Nu este încurajată învățarea pe de rost, ci analiza, gândirea critică și originalitatea. Se oferă cursuri vocaționale. Vocația este însă înnăscută. ,,Seva vieții mele urcă din modelele pe care le-am avut, din faptul că trei sferturi din viață am băut apă din fântână, că am mâncat pâine și mămăligă făcute de bunica și de mama mea, că am băut lapte de la vaca din grajd și că am mâncat mere abia culese din pom. Seva vine din faptul că am întâlnit oameni care au trăit meditând, încercând, nu spunând. Mai cădeau în genunchi, se mai rostogoleau, dar se ridicau. Erau oameni.”- declara actorul Marcel Iureș într-un fragment dintr-un interviu, publicat pe pagina de Facebook ,, Teatrul Românesc’’, pe 12 aprilie. 

   Este tocmai această verticalitate care ne face oameni. Mama mea era cea mai nobilă și cea mai frumoasă femeie din lume. Născută la Gheboieni, a avut o copilărie marcată de multe tragedii. Bunica fusese înfiată de străbunica de la sora acesteia, care avea două fete gemene, pentru că singurul fiu al străbunicii, când avea 2 ani, căzuse în groapa în care stingeau varul la țară și murise pe loc. Bunica s-a căsătorit cu un preot, care a slujit la parohia din Gheboieni,  până când, la 44 de ani, a fost arestat (după măsluirea alegerilor naționale de către comuniști), nu numai pentru că votase cu liberalii, dar mai ales pentru că era un preot respectat în sat. Bunicul meu, preotul Mincu Constantin, e cap de listă în analele eroilor neamului torturați și omorâți la Canal. Mama ne povestea adesea despre cum comuniștii i-au înscenat bunicului „crimele’’ împotriva Autorității și cum fusese chiar un om din sat cel care îl denunțase pe părinte. Știau ai mei și cine fusese ,,martorul rebeliunii’’. Ca bunicul au murit 800.000 de deținuți politici, în mare parte intelectuali care nu se făcuseră comuniști, a căror singură vină era aceea de a gândi. Urmare a arestului bunicului, a venit cineva care fusese la Periprava să o anunțe pe bunica mea că părintele a murit în ‘52 sau ’53. Bolile de ficat erau de obicei menționate. Nimeni nu spunea nimic cu exactitate. Există un mormânt la Gheboieni, lângă cel al bunicii, străbunicii (și al mamei), dar bunicul nu este îngropat acolo. În realitate, a fost aruncat într-o groapă comună cu ceilalți deținuți politici, la Periprava. Cu siguranță se și îmbolnăvise, din cauza condițiilor groaznice. Pe drumul de întoarcere de la spartul pietrelor cu care construiau un Canal în mijlocul apei, cu pușca în spate, deținuților politici li se cerea să cânte un cântec patriotic. Străbunica, bunica și restul familiei au fost declarați ,,chiaburi’’, deși umblau în opinci. Bunicul fusese dur cu ei. Copiii fuseseră învățați să cultive pământul, să culeagă recoltele, să adune fânul și să aibă grijă de gospodărie. Așa era pe vremuri. Nu aveai gospodărie dacă nu aveai grijă de ea, iar bunicul avea 6 copii! 

   Comuniștii i-au dat afară din școli, din cauză că nu aveau ,,origine sănătoasă’’. Aveau dosar politic pe viață. Înainte de moartea bunicului, după terminarea războiului, îi vizitaseră la Gheboieni și legionarii și rușii (,,Davai ceas, davai moșie, harasho tovarășie ‘’). Le speriaseră pe fete, iar pe bunicul îl căutau pentru a-l împușca. Fetele mai mari se pitiseră de infractori. Majoritatea erau foști criminali sau dezertori de război, care pretindeau că veniseră să îi ,,elibereze’’. Veniseră de un Paște, la jefuit și la batjocorit, când știau că se pregătise lumea pentru slujba de la biserică. Au luat cu japca tot: iile și fotele femeilor, animalele cu care munceau câmpul și care le asigurau subzistența, păsările, banii (câți aveau, căci bunicul avea salariu mic), monezile moștenite, încălțăminte, tot… Bunicul, ascuns în pătul, abia scăpase cu viață. 

   Mama îl venera pe bunicul. Mereu își aducea aminte de ,,tăticul‘’ dânsei. Pentru că era cea mai mică dintre surori și avea o față dulce, bunicul îi spunea ,,Bombonica’’. Așa i-a rămas numele, până când – în ciuda provocărilor vieții – s-a făcut profesoară.  Pentru această etică, această frică de Dumnezeu și acest spirit de sacrificiu dus până la extrem, tocmai pentru acest devotament pentru familie și pentru valorile morale și creștinești care îi fuseseră inculcate de mică, mama îmi va rămâne veșnic în memorie ca o sfântă mucenică. Nu o victimă, pentru că mama avusese curajul să o ia de la capăt și ne impulsiona să vrem mai mult de la viață și mai ales să învățăm carte. ,,Numai mâine nu-i poimâine’’, îmi spunea când se scula la 5 dimineața ca să prindă „rata” de Șuța, (unde preda pe atunci la Școala de fete), de la autogară. Mereu grăbită, de parcă știa că va muri tânără… 

   Mulți ani am auzit acest îndemn hotărât. Vocea mamei…  Chiar și acum îmi tresare sufletul și știu că am datoria permanentă de a fi nimic mai puțin decât fiica mamei mele: o versiune care a avut mai multe oportunități, dar și propria experiență a regimului comunist. „Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora”, afirma Mustafa Kemal Atatürk. Descoperirea și autodescoperirea însușirilor celor mai valoroase, de natură să profileze un destin, este condiția definirii vocației. Vocația de preot a bunicului nostru, care nu și-a părăsit ,,turma’’ și a îndreptat pașii celor veniți la spovedanie, pe adevărata Cale, cea de profesori a părinților noștri, care au educat generații de elevi și vocația noastră, a mea și a fratelui meu, amândoi profesori în străinătate… 

                                    Mama…

IULIANA  RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro