ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Tata și lumea lui (șapte)

 

   Nu îmi era prea greu să pricep ce trebuie să fac: să nu învăț. Era, de altfel, singura soluție. Căci așa era pe atunci la ticălosul ăsta de liceu militar (nu știu cum o fi acum). Ca să pleci, nu puteai să pleci așa, cu mâna-n fund. Nu te puteau da afară decât: 1. ori făceai nu știu ce fel de năzbâtii și măgării și îți scădeau nota la purtare 2. ori „colecționai” rezultate slabe, sub 5, la învățătură. Dacă nu duceai la bun sfârșit măcar unul din cele două puncte, pur și simplu nu puteai fi dat afară.

Ei bine, eu eram în situația asta: inexmatriculabil! Obraznic nu puteam fi – ce să fac nu aveam „ștofă” de obrăznicătură. Așa că am început să nu mai învăț, să nu mai particip la lecții sau să răspund aiurea. Puteam, m-am gândit, și să nu mai salut – salutul acela militar care îmi era și îmi este și acuma urât. Să spun în context că la liceul militar se salutau cu mâna la bonetă toți superiorii. Superiori erau socotiți și elevii gradați din anii mai mari. Iar orgoliul din mine, care de atâtea ori mi-a jucat feste în viață, nu voia să accepte asta. Ce să fac? Am fost și sunt un vanitos. Trufia, pe care eu o numesc de obicei mândrie, nu m-a lăsat niciodată din brațele ei sufocante. Am trecut, de exemplu, de un căprar din anul doi și nu l-am salutat, iar respectivul m-a întors din loc – nu îl salutasem. L-am salutat, nu aveam ce face, dar privirea mea, de bou care împunge, l-a făcut să mă lase în pace. De fapt, nu era o privire disprețuitoare sau, știu eu, plină de ură. Era mai degrabă o privire de autist. Pot spune că în acele zile mă comportam ca un autist. Nu se „lipea” nimic de mine. Numai așa sticla minții mele rezista, nu exploda. Căci trăiam într-o tensiune foarte mare în acele zile cumplite pentru mine.

Sigur, nici nu îmi era greu să nu mai învăț. Mă cuprinsese o silă de toate și mă nemulțumea eșecul pe care îl simțeam aproape. Îmi era rușine uneori față de unii profesori, față de atitudinea pe care trebuia să o iau, dar… Și de colegii mei mă simțeam tot mai depărtat. Eram ca de pe altă lume. Zilele, lunile nu le mai simțeam. Ceva se întâmplase cu timpul, nu îl mai recepționam. Minutele, orele, zilele sau lunile mi se amestecau în minte. Și clima aceea de acolo contribuia la asta – la Câmpulung părea o toamnă veșnică. Toate se bulibășeau în mine. Îmi apăreau și dispăreau fulgerător mii de gânduri sucite, sfâșiate, franjurate, fragmentate. Toate mi se prefirau din minte, curgeau ca din punga spartă a Pachiței, nebuna satului. Îi dădeau oamenii de pomană, însă i se scurgeau toate, fiindcă avea o traistă spartă și i se scurgeau toate.

Mă împotmolisem, nu puteam să-mi mai adun gândurile. De altminteri, colegii mei parcă aveau antene acute. Simțeau sila mea, exprimată printr-o închidere în sine, și mă disprețuiau, în orice caz mă evitau. Poate că unii aveau sentimentul că nu sunt ca ei și se făceau că nu mă văd. Unii, chiar cei din fruntea stabilită prin note a clasei, mă disprețuiau ( nu toți, să fiu clar!) și nu pregetau să arate acest lucru. Nu sunt dispus să dau exemple nici măcar azi. Însă era destul de greu ca la 15 ani să mă lovesc de aceste mizerii ale vieții, de care „căpitanul” de aceeași vârstă al lui Jules Verne nu s-a lovit. Mi-e greu și acum.

Însă, s-o spun pe dreptate, cei de care mă simțeam eu apropiat nu s-au depărtat de mine. Interesant este că toți aceștia, dar toți, au părăsit liceul militar mai devreme sau mai târziu. Un tip D., pe care mi-l băga tata pe gât, fiindcă era amic cu taică-său (tata știa o mulțime de lume, era amic cu toți), însă eu nu am avut nici un „feeling” față de el, știu doar că a plecat din liceu imediat după mine. A fost mare scandal, dar nu cunosc amănuntele de la plecarea lui. Mai bine nu vorbesc. Pe V., care scria poezie în timpul liceului și era foarte apreciat de profesorul de română, l-am întâlnit după ’90 la Iași: dormea cu capul pe o masă la CUI, în disprețul chelnerilor. Îl părăsise nevasta și bea în disperare. Se lăsase de armată, era inginer la un institut de cercetare – îmi spunea. După aceea l-am pierdut. Nici nu prea m-am interesat de el: îmi spunea mereu „băi” și asta nu-mi plăcea – aducea a îngâmfare, poate greșeam. D.P., tot poet, a plecat în anul doi de la liceul militar. El mi-a spus. Am fost după ’90 colegi la o revistă literară. Fire insuportabilă. Mai toți colegii nu-l suportau. Noroc că pe mine nu mă lua în seamă pe atunci – eram prea neimportant pentru el. Nu a făcut carieră literară, nici nu scria cine știe ce, așa îmi părea. Trebuie să fi fost un chin pentru cei din preajma lui. În primul rând pentru soție. Dacă nu va fi fost și ea pe același calapod cu el.

Pe Ionescu, colegul meu de bancă de la liceul militar, l-am întâlnit prin Iași când aveam vreo 45 de ani. El terminase liceul militar, dar nu era ofițer de armată, lucra acum în miliție, era comandantul miliției dintr-un oraș transilvan. Ionescu fusese înfiat de un cunoscut al tatălui meu, iar tata a tot insistat să mă împrietenesc cu supraoptimistul Ionescu. Probabil spera ca acesta să-mi transmită ceva din optimismul său, eu fiind cam pesimist de felul meu, degrabă descurajându-mă în situații mai complicate din viață. De la înălțimea vârstei de acum îmi dau seama că nimic nu e complicat în viață. Doar moartea. Mi-era foarte simpatic Ionescu, însă nu mi-a dat nimic din încrederea lui, sperată de tata, acel jemanfișism care îi era propriu.

Așadar, am plecat de la liceul militar. Cu hainele militare care se purtau acolo. Le-am făcut după aceea pachet și le-am trimis înapoi.. Cei de la liceu nu mi-au reținut hainele civile. Erau, se vede treaba, convinși că nu o să mai am nevoie de ele. La intrarea în sat mă admirau câteva consătence – tinerel, sprintenel, cu vipușcă roșie la pantalonii albastru închis. Chiar mama a insistat să mergem în oraș, ca să mă fotografiez în haine militare. După ce mama a vărsat câteva lacrimi, am acceptat. Nici acum nu pricep ce a fost în capul ei.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media