TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Ion Cosmin BUSUIOC – Particularități ale comunismului în România

„Salut! Am început să citesc „Arhipelagul Gulag”. Bună recomandare! Dintre cele mai bune din ultimul timp.” – un cititor al Tabletei de Sâmbătă

 

Încep prin a a-mi exprima deplina solidaritate cu munca titanică la care s-a angajat cititorul care mi-a scris mesajul de mai sus.  Nu e ușor să citești „Arhipelagul Gulag”. Nu din cauza numărului mare de pagini -1494- ci din cauza a ceea ce conțin. Testamentul a milioane de nevinovați…

Acum, pentru a expune  particularități ale comunismului în România, pornesc de la ceea ce a sintetizat istoricul francez Thierry Wolton, în primul volum al lucrării sale, „O istorie mondială a comunismului – Călăii”.

Wolton spune că toate regimurile comuniste au o caracteristică genetică unică, care peste tot unde comunismul s-a instalat a funcționat în aceeași manieră, culminând cu catastrofe identice și totodată, păstrându-și apartenența la aceeași specie, fiecare regim comunist în parte a putut să difere unul de altul, ținând cont de particularitățile locale .

Astfel, o particularitate a comunismului impus în țara noastă era râvna comuniștilor români de a arăta cât de dedicați erau ideologiei comuniste. În foarte multe cazuri, râvna slujitorilor regimului comunist din România a întrecut pe cea a „maeștrilor”  de la Răsărit. Exemplele în acest sens sunt multe, dar eu mă opresc la două cazuri, care arată în mod clar și exact acest lucru. 

Primul caz este ceea ce s-a întâmplat în temnița de la Pitești, începând cu 6 decembrie 1949 până în 1952. „Experimentul/Fenomenul Pitești” este ceva unic în spațiul concentraționar comunist. Ceea ce s-a întâmplat acolo, metodele de tortură aplicate pe trupurile a mii de studenți, nu poate fi exprimat în cuvinte. Imediat ce încerci să te apropii, te murdărești de sângele care a țâșnit din trupurile celor torturați acolo. Pentru a descrie „Fenomenul Pitești” ar trebui inventat, cum ar spune Orwell, un „nouvocabular”. De aceea trebuie să ne ferim de concluzii de genul celor făcute de o actriță și un actor care au interpretat roluri în recent lansatul film, „Între chin și amin”. „Filmul e un pic cam dur” a spus ea – iart-o Doamne că nu știe ce spune!  Iar el: „Filmul redă 30% din ceea ce s-a întâmplat la Pitești!”

Fals, nici o sută de filme nu pot reda nici măcar 1%  din ceea ce s-a întâmplat în temnița de la Pitești. Cum „noulvocabular” încă nu există, „Fenomenul Pitești” poate fi descris cel mai bine prin rostirea ca amintire a comenzii cu care a început: „Pe ei! Rupeți-i pe bandiți!”

Al doilea caz de râvnă bolșevică de tip românesc izvorăște din supravegherea și urmărirea pe care organele comuniste o făceau persoanelor. Securitatea românească a întrecut CEKA bolșevică. Dosarul de urmărire a lui Alexandr Soljenițîn, întocmit de ruși, avea 105 volume, al lui Ion Gavrilă Ogoranu – conducătorul grupului de rezistență din Munții Făgăraș –  întocmit de slujitorii românii, avea 119 volume.

Din acest al doilea caz, rezultă, în sens invers, o altă particularitate și anume rezistența anticomunistă din România, care a fost cea mai mare și îndelungată rezistență anticomunistă din Europa. Câteodată a fost mai intensă, câteodată a fost mai diminuată, dar tot timpul în România a existat această coloană care a străbătut țara: împotrivirea față de această barbarie care a fost comunismul. Cunoscând această particularitate, mărturisesc că titulatura de „deținut politic” folosită pentru a-i cuprinde pe toți cei care au fost aruncați în temnițele comuniste din România, mie personal,  nu mi se pare corectă. Au fost foarte mulți oameni care s-au opus comunismului nu pentru că aveau alte convingeri politice, ci pur și simplu pentru că au considerat că a fi anticomunist este o datorie morală. O datorie pe care au îmbrățișat-o cu toată ființa lor. Veșnică lor pomenire!

În timp ce tastam „nouvocabular” mi-am adus aminte de un detaliu pe care trebuie să vi-l împărtășesc. Azi avem opțiunea de a comunica mai multe persoane deodată pe diferite aplicații online. Să știți, comunicarea „online” a început în temnița de la  Gherla. Oamenii închiși acolo, de obicei câte 4, comunicau prin lovituri de tip cod Morse, folosind în același timp aceeași țeavă care străbătea celulele. Unul bătea cu o piatră, altul cu o bucată de lemn, altul cu încălțămintea, altul cu gamela. Se înțelegeau perfect. Țeava de la Gherla e mama „uațapului”. 

În încheiere, eu, „omul unei singure cărți”, pentru o mai amplă descriere a particularității comunismului în România, vă recomand spre lectură o carte teribilă: „Gulliver în Țara Minciunilor”, de Ion Eremia.