ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA de MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Undeva între biserică și ambasador

Am să vă descriu o secvență dintr-un film românesc minunat. Vă spun mai încolo despre ce film este vorba, căci secvența mă arde prea tare acum. Undeva în Cipru (să zicem diaspora), într-un studio radio care emite în limba română pentru comunitatea de amărâți care au plecat de acasă pentru a da cu sapa mai bine în solul dur al străinătății pentru că e mai bine plătit: crainicul radio plus invitatul său, ambasadorul României în Cipru. Ăsta e cadrul. (Îl extind puțin pentru a-l contextualiza în film).

Ambasadorul se adresează românilor cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Are un singur scop, să fie cunoscut, să fie aproape de români, să se știe că țara nu i-a uitat și că pe el îl doare tare sufletul de compatrioții săi, că pentru ei el se află acolo și trudește întru apărarea drepturilor și ajutorarea lor când se află la ananghie. Și-ar dori să pătrundă mai aproape de inimile românilor, fie și prin biserică, chiar dacă în sinea lui nu dă doi bani pe imbecilitățile astea care trag înapoi secolul XXI. Dar fie, el arată o deschidere deosebită pentru biserică și enoriașii săi – compatrioții săi – căci până și în biserică, dacă l-ar primi, ar dori să le vorbească acestora despre un om puternic din România care ar putea să ajute comunitatea; poate ar putea să-l primească puțin pe un anume Brânză care ar putea să prezinte acestor oameni proiectele politice, să atace frontal nevoile lor, apropierea dintre oameni. Sună telefonul în direct. „Preluăm un prim apel”. Un român, cu puternic accent de Ferentari, întreabă dacă mai sunt bilete la concertul de Crăciun al lui Jean de la Craiova. „Nu mai sunt, s-au epuizat demult…” Ambasadorul ia cuvântul. „Domnule, vă rog să îmi dați numărul căci vă fac eu rost de un asemenea loc la acest concert. E minunat ca românii să se întâlnească în asemenea locuri și să sărbătorească împreună.” Adică să ne adunăm în jurul valorilor care ne definesc ca neam – zic și eu ca să-l susțin pe domnul ambasador, căci tare inimos este și uite, ajută comunitatea. „Un al doilea apel”. O asistentă medicală de la un spital mai mare. „Domnule ambasador, ce faceți pentru a ajuta prostituatele care vin din România și care sunt în număr atât de mare aici. Cum faceți să stopați acest lucru. Multe sunt sechestrate, aduse cu forța, mutilate, bolnave….” Ambasadorul schimbă tonul (știind prea bine că el are oricând o doamnă care nu este nici amanta, nici iubită, și căreia îi dă bani pentru serviciile aduse): „Nu există așa ceva doamnă!” „Ba da, a murit acum o săptămână cutare etc.” „Nuuu, doamnă, nu era româncă.” „Avea pașaport românesc, cum nu era româncă?!” „Nuuu, știți, era din Republica Moldova, știți cum fac ei, vin în România, își iau cetățenia apoi pleacă în UE; nu era româncă de fapt.” „Totuși, cum ajutați pe celelalte?” „Ce să facă ambasada, doamnă?” „Un cetățean ne roagă să îl sunăm noi că nu are credit, ne anunță el pe pagina noastră de facebook!” „Alo, dom’ ambasador?, se aude o voce cu puternic accent de Vaslui. Suntem mai mulți români aici, am fost la un patron grec, ne-a luat pașapoartele, nu ne-a plătit și acum am fost aruncați în stradă de acolo. Vrem acasă. Ne ajutați?” „Păi cum? Veniți la ambsadă și vedem cum facem, vă faceți alte pașapoarte…” „Gratis, nu?!” „Eee, gratis, i-auzi, costă 100 de euro plus 60 de euro amenda că l-ați pierdut.” „Păi nu auzi, domne, că nu l-am pierdut? Ne-a fost luat. Furat. Confiscat.” „Ce contează. De unde să vă dau eu alte pașapoarte. Așa e procedura. Sunați pe cineva din țară…”„Păi, nu am pe nimeni!” Se întrerupe linia…. Sărbători fericite etc.

Filmul este Dimineața care nu se va sfârși, făcut de un preot-regizor care stă în Cipru.  E real acest preot, nu este inventat; s-a exilat acolo și se numește Ciprian Mega. Și scutură copacul! Rău de tot! Că d-aia nu prea ați auzit nici de el, nici de film. Unii dintre dumneavoastră. Vă poartă prin multe cotloane întunecate ale preoției, credinței, umanului și inumanului. Eu am ales secvența de mai sus ca să decupez lucrul care are o mai mare legătură cu politicul, în primul rând, (căci tema bisericească și/sau religioasă trebuie abordată clar separat și mai pe larg), iar în al doilea rând deoarece secvența aceasta mi-a adus aminte de o trăire personală.

Adică prin 2001 eu am jucat rolul vasluianului de mai sus. Adică am fost jefuit undeva pe autostradă, în Ungaria. Într-un mod prea dubios ca astăzi să nu cred că nu a fost mâna iubiților mei compatrioți. Atunci spuneam că a fost hazardul, ghinionul pur. Astăzi, după ce am văzut și cunoscut mai multe presoane care m-au ajutat să pun cap la cap evenimentele, îmi dau seama ce rol și ce mână lungă are Securitatea noastră care îmbracă nume atât de diferite și scurte. În fine, nu ăsta este subiectul central. Dar secvența din film m-a scuturat, căci seamănă atât de tare cu pățania mea încât cred că școala de ambasadori, consuli și alți trepăduși, pare să fie foarte bine făcută, căci ăștia care au ajuns în Cipru și Ungaria par să fi stat în aceeași bancă. Sigur, sunt excepții, nu-i așa?! Mă duceam la studii în Franța. Am ajuns doar până la Budapesta. Am bătut la poarta ambasadei țării mele. Se aude un difuzor: „Ce doriți?” „Sunt cetățean român, aș dori să intru pe teritoriul țării mele! Mi-au fost furate toate actele și banii!” „Nu se poate! Dimineața se deschide, la ora 9!” „Adică nu pot intra pe teritorul țării mele? Cer azil la mine în țară? Și tot nu mă primiți?!” „Nu!” De atunci, de fiecare dată când mă uit la filmele astea americane în care unii sau alții caută să se salveze sărind gardul la ambasadele care i-ar salva – de obicei ambasadele propriilor țări – urmăriți de avioane, tancuri, gloanțe, dar venind în brațele țării lor salvatoare, deci toate aceste secvențe din filmele acestea mă fac să vomit! Nu există așa ceva în realitate! Am trăit eu asta și vă pot spune că nu e așa! E un orar strict de urmat. Poarta aia nu se deschide așa, oricui, mai ales în afara programului. Îmi aduc aminte că atunci, după furt, până să ajung la ambasadă, am sunat pe prietenii mai în vârstă din Franța care mă așteptau. Ce să fac, ce să fac?! Ei mi-au dat ideea de a merge la ambasadă, căci și ei au pățit asta în Austria și s-au dus la Ambasada Franței de la Viena. I-au primit, i-au cazat, le-au dat bani să se întoarcă sănătoși în țară. Filme și la ăștia! Bancuri, baliverne! La ora 1 noaptea difuzorul românesc de la Budapesta îmi arăta realitatea cruntă.

Aștept până a doua zi. Pe la 10 apare consulul. Era o sâmbătă. Îi povestesc despre ce este vorba și îmi spune că nu-i nimic. Să plătesc o taxă de 50 de dolari (am fost mai norocos decât vasluianul). „Pai nu am banii ăștia, căci mi-au fost furați cu tot cu acte!” „Ei, haideți, aveți prieteni în România, nu? Vă trimit prin WesternUnion.” „Fie. Și apoi?” Ah, apoi vă duceți lângă gară, faceți niște fotografii la un automat de acolo, le aduceți aici și eu vă eliberez actul pentru a trece înapoi acasă.” „Deci ambasada propriei țări asta face pentru un cetățean de-al ei, nu?” „Hai, eu sunt prietenul dumneavoastră. Eu astăzi am venit pentru dumneavoastră. Puteam să vin luni. Știți câți vin aici și spun că și-au pierdut pașaportul? În fiecare zi. De fapt, vin la muncă aici, și cum se apropie trei luni, că nu au voie mai mult să stea, își aruncă pașaportul și vin la noi.” „Deci mă bănuiți și de automutilare administrativă?!” „Ce dovadă să am eu că nu sunteți un asemenea om?” „Păi ați spus că sunteți prietenul meu. Iată, nu mai trebuie să sun în țară pentru a căuta alți prieteni. Îmi dați dumneavoastră cele necesare.” „Nu merge așa, domne!” „Ce țară?!” „Lăsați, vă duceți acasă, vă refaceți actele, apoi plecați și nu vă mai întoarceți. O să vedeți, o să fie bine. Eu de asta sunt aici, să vă ajut!” Și ambasadorul îmi eliberează o coală A4, bătută la mașină de o secretară, lipește pe ea fotografia mea, o ștampilează și mă uit cum tărășenia asta costă 50 de dolari plus fotografiile, nu mai știu cum am mai făcut rost și de forinții ăia. Așadar, nea ambasadorul ăsta, mă rog, consulul ăsta – căci așa îi zicea lui, după „foncție”, nu după nume, căci tare mult aș fi vrut să nu îi uit numele niciodată – îmi spune în plus să îmi părăsesc și țara fără regrete…. Ce să spun, mă înclin în fața lui Ciprian Mega și îi sărut și mâna, căci e preot! M-a alinat pe suflet că a urlat povestea mea în public. Căci doar asta îți rămâne să faci ca român, să urli din toți bojocii ca să îți scuipi sufletul plin de dureri și blesteme.

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media