Articolul de față s-ar dori a fi un necrolog. Dar cum am cunoscut personajul despre care voi vorbi, știu că nu i-ar fi plăcut un necrolog „clasic” (care în ochii dânsului ar fi sunat a „lamentatio”), de aceea am să îl creionez puțin după spiritul său (așa cum mi-l reprezint eu).
Acum peste o săptămână a plecat dintre noi domnul Roșca. Domnul Willy Roșca (Vasile Roșca). Cred că tot orașul îl cunoștea, deoarece cam cu toții am trecut pe la dânsul pe la magazinul Foto de la Mondial. Cei mai mulți târgovoșteni au interacționat cu dânsul doar în relația client-patron (iar dânsul colecționase o groază de povești drăguțe cu oameni care doreau să „scoată poze” la el). Eu am avut ocazia să-l cunosc din copilărie, deoarece a locuit pe scara vecină blocului unde locuiam atunci în Micro 4. Imaginea dânsului de atunci cred că s-a menținut într-o formă înghețată de-a lungul vieții – chiar și acum, mare fiind, îl privesc tot cu ochii admirativi din copilărie. Eram o droaie de copii pe vremea aceea care bătătoream iarba dintre blocuri, ne ciondăneam și ne jucam cu patos de sute de ori pe săptămână. Eram cu toții prieteni și inamici în același timp. Vremea comunismului ne obliga să ne refugiem într-o joacă eternă – care era dublată de un fel de concurență la școală pentru a „reuși în viață”, să „ieșim din mizeria asta doar învățând” și alte astfel de formule pe care le auzeam de la părinți și vecini. Dar cum percepeam părinții partenerilor de joacă? De obicei eram respectuoși – parcă și mai respectuoși cu cei care ne vorbeau pe un ton mai aspru și „aveau ținută”, așa cum îmi amintesc de un alt vecin. Dar ochii copilului văd lucruri foarte interesante. Am să vă spun, așadar, cum l-am văzut și simțit eu pe domnul Roșca.
Dânsul era o figură diferită de a celorlalți părinți. De ce? Cum? În primul rând pentru că era în mod evident altfel. Și când spun asta, să vă gândiți la acel „altfel” pe care l-ar putea spune un copil născut și crescut în anii comunismului (70-80). În primul rând consideram că seamănă – fizic – cu Nicu Alifantis. Asta i-am și spus-o dânsului odată, când mi-a făcut o vizită în Franța, mult mai târziu. Apoi, pentru că era acel părinte „occidental”. Avea acel aer pe care toți copiii îl proiectau imaginar despre o persoană care vine „din lumea vestului”. Așa percepeam noi pe părinții care se îmbrăcau altfel, vorbeau deschis cu oricine, mai ales cu cei mici și… făcea fotografii cu aparate „foarte frumoase”. Într-o anumită perioadă, când l-am vizitat, mi-a povestit pe scurt viața sa. Nu am să o reproduc aici. Dar imaginea mea despre dânsul s-a reconfirmat. Un dandy în Târgoviște! „Domnul Roșca trebuie să vină din București sau din RFG!”, cum mai spuneam uneori. Dânsului i-au plăcut matematicile și imaginile! Matematicile nu l-au dus decât la a gândi și acționa în conformitate cu propria conștiință, iar acest lucru a deranjat destul de tare epoca amintită. Poate de aceea a reușit să-și păstreze acest aer atât de liber pe care cred că l-a luat cu dânsul dincolo! Pentru că, spre deosebire de alți părinți, a reușit să găsească o ieșire în fotografie. Iar ieșirea aceasta l-a urmat până în ultima clipă, căci după „Revoluție” (scuzate să-mi fie ghilimelele), dânsul nu a putut să renunțe la această oază de libertate. Iar ca orice om liber, era și dificil! Îmi amintesc cât de mult s-a zbătut pentru a reuși să plece în acea perioadă în Germania Federală. Și pentru ce motiv, de nespus aici! Și vestita sa Dacia 1300, cea cu un număr pe care nu-l prea poți uita – 8888! 1 (?) DB 8888. Mașină pe care o conducea purtând mănuși (mai la bătrânețe l-am văzut chiar cu acele mănuși de piele cu degetele tăiate). Nu ai cum să nu recunoști aici un adevărat fotograf – cel matematic de calculat și care a ales mereu să vadă frumosul dintr-o lume hâdă! Îți mulțumesc, domnule Willy, că mi-ai oferit o imagine în culori a copilăriei și un mod de a te raporta la lume altfel, dincolo de canoanele sociale! Mergi cu bine acolo unde te vei duce!
Facebook
WhatsApp
TikTok
