TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Radio acultural

    Mi-am propus să desfășor un fel de studiu subiectiv al unor posturi de radio. Nu de alta, dar tot ascult cel puțin o oră pe zi radioul. Ideea mi-a venit în urma unui șoc, evident. Șocul a venit din partea Radio Cultural. Mi-am adus aminte de fratele său de peste granițe, Radio France Culture. Și pe acesta îl mai ascult – chiar caut emisiuni înregistrate din când în când pentru a-mi da poftă de lucru. Așadar, de o săptămână ascult Radio România Cultural. Zilnic. Cu program.

    Astăzi am să o iau pe departe. Este și un prim episod. Simt că am să scriu mai multe episoade despre asta. 

    Astfel, întrebarea nr. 1 ce îmi vine în minte după ce ascult o oră acest post: ți-a făcut plăcere ceea ce ai ascultat? (Merg pe întrebări sociologice, d-astea care să măsoare „gradul de satisfacție al clientului”). Răspuns: Categoric, Nu! De ce? Ei, și acum încep să mă analizez. Oi fi devenit eu prea pretențios? Prea cârcotaș? Prea nu îmi place nimic? După ce mi-am epurat supărările și frustrările, văd cu ce am rămas. 

    Iată! Senzația este de ceva „făcătură”. Parcă încearcă cineva să mă păcălească. Sau, dacă nu acest lucru, pare că trage să moară. E o formă de plictis și de… sărăcie. Pe lângă fondurile lipsă pe care le au – cred că sunt masiv subfinanțați – urmează și o sărăcie de subiecte, un dezinteres al celor care îl administrează etc. Apoi, personajele. Sărăcia acestora este înfiorătoare. Pare că întreaga cultură română a rămas în mâna unor „vip-uri” care or fi în număr de maximum 10 și care se tot rulează pe acolo. În rest… invitați de la ONG-uri, edituri, expoziții pentru copii etc. Apoi vin… vocile. Cele de radio! Adevăratele! Domnule, nu știu cum să vă spun, dar cum eu ascult acest radio la volan, am așa un fior când apar „acele” voci. Cele din „emisiuni”. Acele doamne cu vocile calde, catifelate, care împopoțonează limba română cu tot felul de lucruri care mai de care mai „elevate”. Forțat! Ca să se vadă că ai ajuns din întâmplare pe Radio Cultural, dacă erai în trecere pe acolo și nu identificai. Dacă ți se descrie un film, așa cum am nimerit de câteva ori, este ceva… deosebit. Te întrebi ce se dorea de fapt prin acea „emisiune”. Să mă facă să văd filmul sau să dau peste arta oratorico-sopranată a doamnei respective. Veți întâlni propoziții de genul: „Prezentările coregrafice sunt de înaltă ținută. Keanu Reeves își auto disimulează pornirile eroice…” Te poticnești la unele cuvinte, deci nu mai ești atent la ce urmează căci îți pui întrebarea: „he, nu mă așteptam să folosească acest termen; de ce oare o face? Ce ar trebui să înțeleg de aici?” Și tot așa. Dacă nu mă credeți, intrați pe internet și căutați să ascultați live Radio România Cultural. Apoi încercați să vizitați situl Radio France Culture. Oare se pot compara? 

    Nota optimistă este următoarea. Voi continua să ascult Radio Cultural… pare a fi o ultimă redută. Știu că vor sări ca arși o mulțime… „bine, măh, ești tu dăștept… bine că îl avem și p-ăsta, așa cum e… Te dai mare aici etc. E bun, e foarte bun, doar ție îți pute tot…” Dar nu am putea să-i copiem, măcar pentru o perioadă pe franțuji, până ne punem pe picioare? Da, nu există buget pentru asta, știu. Sau este moartă de tot situația? Chiar nu se poate salva acest radio de la această sărăcie cumplită, de la această agonie tristă? 

    Să o iau și altfel, că poate nu ați înțeles unde bat. Atmosfera sau gustul general pe care ți-l lasă acest post de radio ar putea fi descris cam așa: Este cumva așa, dar parcă și altfel… dacă ar fi putut să fie…. dar nu a fost să fie…. Adică este specific spiritului contradictoriu românesc. Cum? Să vă dau o analogie/exemplu. Vă mai aduceți aminte de ideea măreață de a-l promova pe Brâncuși? Da, pe acel sculptor respins de academicienii și oamenii de cultură contemporani cu el (Sadoveanu et alii), dar pe care franțujii l-au adoptat și apoi întreaga planetă. Acum simțim un fior național ce ne străbate și e cam cazul să-l promovăm. Cum să facem? Este vorba despre cultura pură (iar când spunem „cultură” trebuie să ni se umple gura, ca acelor „vip-uri” despre care vorbeam). Deci trebuie să procedăm profesionist, ca la carte. Cu ștaif. Campanie bine plătită… să ajungă Brâncuși de la Ciorogârla până la Fierbinți. Dar cui să încredințăm această grea misiune? Unui academician, altfel nu se poate, a spus unul. Dar academicieni pe toate drumurile și figură carismatică, de „vip”, nu prea avem. Atunci? Să fim pe stil american, sau franțuzesc. Să fie aproape de om, printr-unul cunoscut tuturor. Și s-a luat hotărârea. Să facem ambasador al lui Brâncuși pe… Irina Rimes; e frumușică, cântăcioasă, place la lume… Ah, dar nu e bună deloc! Au sărit alții să scuipe: „Cum? Pe proasta aia au găsit-o?” (E clar că Brâncuși nu poate fi pomenit decât de deștepți) Sau, alții, care îi luau apărarea: „Ceea ce este înduioșător este că domnișoara vorbește mereu despre Brâncuși spunând „domnul Brâncuși”, ceea ce arată un respect, chiar dacă nu prea știe ea multe”. În concluzie. Am dori așa… o cultură elitistă. Dar elitistă rău de tot. Așa, ceva de genul lui Eminescu; când auzi de el, să te faci mic și să ții căciula în mâini, cu privirea coborâtă. Dar să fie și ceva pe „placul tinerilor”, cu muzică, manele… adică să aducă like-uri și „trafic”. Rezultatul? Fie un scandal monstru, cu apucături de clan manelist la înmormântare, fie voce calculată, gravă, plină de neologisme care să ne umilească în momentul când ne târăște prin meandrele concretului realității sociale. Sic! Cam ăsta este Radio aculturalul nostru: ceva între prinț și cerșetor. Ba îți vine să-l asculți, că dai peste o pepită faină, interesantă, ba îți vine să dai pe Minele (dacă o exista așa ceva la radio), că te ia somnul la volan.