TABLETA de MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – De ce câinii latră și ursul merge?

Distribuie:

Nu încetez să mă minunez cum de „nu se întâmplă nimic”! Oare ce mecanism sociologic ar putea explica ineficienta și inexistenta acțiune socială? Nu în sensul că această acțiune ar fi astfel în sine, ci în efectele sale. E un fel de abur, de nor de muște în calea trenului. Revolta socială este degeaba. Efecte zero. Nimeni nu se răscoală cu adevărat. Nimeni nu zgârie măcar geamul abuzurilor de toate felurile și de la toate nivelurile. Nimeni nu produce niciun efect, indiferent de cât de mult s-ar agita și ar îndemna la lupta cea mare. Oamenii ies în stradă, țipă, urlă, înjură și… nimic. Chiar extrem de lași nu știu dacă suntem ca națiune. Chiar atât de civilizați, iar nu cred ca am fi, încât să detestăm visceral orice formă de violență. Nu că violența ar rezolva ceva, dar ar fi ceva cu un iz mai mare de concret-vizibil. Imaginea-simbol a acestei neputințe naționale o dă acel individ care l-a înjurat și scuipat – parcă – pe Nicolicea în plină stradă. Reacția lui Nicolicea este extrem de grăitoare pentru analogia noastră. Mergea mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, din mersul lui neabătut – probabil întârzia undeva – arunca și cuvinte de o aroganță de-ți adună tot sângele în cap. Ăla avea spume la gură, iar Nicolicea era de un calm imperturbabil. Mai mult, omul care îl înjura i-a dat și idei, să dea o lege prin care să nu mai fie bâzâiți la cap politicienii niciodată. Pușcărie grea pentru cei care jignesc politicienii! Dar, revin, cum am putea explica mecanismul acesta social al lipsei extreme de reacție sau efecte pentru acțiunile noastre?

Nu sunt de acord cu „lașitatea” românului. Poate puțin simt un iz de spirit mioritic, cel care nu este deranjat sub nicio formă că paloșul cade. Asta-i soarta! Dar vorbim oare de „împăcare” în fața sorții? Chinezii, se spune, că nu intervin să salveze pe cineva de la înec căci ar interveni în destinul respectivei persoane. Așa că îl lasă să se descurce. Miorița noastră e din același aluat? Metafora mi se pare destul de abstractă pentru a înțelege acest mecanism. Atunci? Să fie oare faptul că proporția societății este mai mare înclinată înspre infracțiune? Suntem un stat anarhic de fapt? Ne-am transformat într-un stat anarhic în fundamentul său social? S-ar putea să fie o pistă în acest sens. Agresiunea Statului – care în imaginarul social este asociat cu Mafia, Infracțiunea, Jecmănirea etc. – să fie atât de mare încât indivizii onești să nu mai aibă altă scăpare decât să se adapteze la mediu doar folosind armele infracționalității? Adică, răspund la orice abuz din partea Statului cu un alt abuz? Statul mă fură pe toate părțile, e drept, se simte asta din plin, mai ales dacă ai o firmă mică, dar nu-i nimic, cum am ocazia, răspund cu aceeași monedă, dacă nu chiar mai rău! Și tot așa gândesc și oamenii care ar mai avea o brumă de principii? De ce să fiu eu corect când toată omenirea se adaptează la aceste noi valori care nu mai au nimic în comun cu vechile valori? Dacă acest scenariu este corect, atunci s-ar putea explica lipsa de efect a oricărei acțiuni sociale. Căci acestea sunt făcute de formă, în spiritul unei nostalgii a unei etici demult apuse. Nici cei care declanșează o asemenea acțiune nu cred în efectele sale. Dar o fac ca pe un fel de datorie sau ca să-și împace conștiința că ei „au încercat, dar nu de ei a depins și rezultatul”!

O altă cauză posibilă? Accentul pus de român pe limbaj! Quand dire, c’est faire, vorba franțuzului… care are un cult al limbii. Ăsta blagoslovește tot din jur sub puterea cuvintelor. Dacă ai ceva de spus, spune, dar ai grijă că există și efecte, deci, gândește-te de două ori înainte de a zice ceva! Adică, în momentul în care se spune ceva, atunci acel ceva este poruncă, se transformă direct în acțiune. Să își imagineze românul că limbajul are funcția aceasta magică și de aceea doar cere din gură să se oprească abuzurile? Chiar nu trece la etapa următoare când vede că vorba bună nu are niciun efect? Oare asta să fie la noi? Avem o încredere oarbă în înjurătură sau în lozinca bine ticluită și inteligentă care, vezi Doamne, ar atinge atât de puternic pe decidenți încât aceștia se presupune să se execută imediat? Mă îndoiesc că și acest scenariu ar fi plauzibil. Nu de alta, dar limba română a devenit un fel de instrument bun doar la piață și utilizabil doar în registrul unor idei simple, transmise nu contează cum, important ar fi ca ideea să fie înțeleasă: două legături de pătrunjel, un kilogram de cartofi… Așa că limba română, atât de lăudată și savurată de unii în secolul al XIX-lea sau în perioada interbelică, a devenit mai mult un dialect al gibonilor care mușcă aprig din orice formă de regulă.

Atunci? Ce ziceți? Ce scenariu vi s-ar părea mai plauzibil? De ce veșnic lătrăm, iar ursul politic merge nestingherit? Iar dacă îl întrebăm direct, de ce?, răspunsul îl știm deja, este evaziv dar extrem de concret: „pentru că putem!” Lătrați cât vreți!

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro