Se tot anunță că dacă nu facem nu știu ce, că dacă nu aplicăm extrem de complicata strategie X, educația „va fi împinsă pe marginea prăpastiei”. Aiureli! Educația nu este pe marginea prăpastiei. Nici măcar în cădere nu mai este! A atins de o grămadă de timp fundul prăpastiei. Ceea ce vedeți sunt doar aventuri petrecute în fundul pământului, nimic mai mult. Ne tot imaginăm că există un rău și mai mare posibil, ca în politică, de aceea „ne consolăm” că încă nu am căzut definitiv. Oare cum ar fi acea sentință definitivă? Egală cu moartea? Ștergerea completă a existenței școlilor și universităților? Nu. Această finalitate nu ar da dreptul să se spună că, în sfârșit, am atins acel prag de prăpastie. Ar fi doar o altă aventură, o altă față a evenimentelor care se desfășoară acum, în continuarea liniară a ciudatei existențe actuale.
Să nu uităm că școala – ca termen generic dat tuturor nivelurilor întâlnite în sânul ei: primară, generală, liceală și universitară – are în mod obligatoriu două mari componente. Pe de o parte avem un corp profesoral/educator și un corp al elevilor/studenților. Nivelul de performanță pe care o școală îl atinge este dat de nivelul celor două componente. (De aceea este o idioțenie să evaluezi întreg sistemul după performanța cea mai înaltă. Nu există o unitate de măsură egală pentru toți, căci nu sunt toți la fel. Categoriile de performanță reclamă categorii de evaluare!) Iar când spun asta încerc să subliniez că aceste componente sunt dinamice – extrem de dinamice – și caută în mod automat echilibrarea. Cu alte cuvinte, cele două componente se influențează reciproc. Dacă un profesor minunat, „cu har”, cum se mai spune, sau cu „dragoste pentru meserie”, poate să determine multe schimbări în bine la copii sau tineri, asta nu înseamnă că reciproca nu ar fi valabilă. Există copii și copii, tineri și tineri! Cei buni vor determina schimbări majore în multe feluri în privința motivării profesorilor. Dar, ce ar presupune să atingi nivelul de licean sau de universitate?
A existat o perioadă – chiar și în cultura română, după cea franceză – în care nu se făcea deosebirea între a fi profesor într-o universitate sau într-un liceu. Exigențele erau mari, ierarhiile bine stabilite, profesionalismul era dus la cote înalte. Liceul îți asigura o pregătire medie în mai multe domenii. Tocmai aceasta este menirea liceului, să te pună în fața unui examen al vieții în care trebuie, ca tânăr, să arăți că ai parcurs și ai habar de toate spițele evantaiului cultural al omenirii. Adică trebuia să arăți că ai înțeles exercițiul/antrenamentul disciplinar început în școala generală – cu scop mai mult social și de autodisciplinare aici – iar acum deprinzi primii pași în a înțelege primele capitole ale vieții. Nivelul universitar presupunea o alegere, dar nu una extrem de îngustă, căci universitatea era văzută ca o continuare a liceului. Nu era un lucru minor liceul, ca un fel de minus valoare față de universitate. Liceul era deja începutul universității. Chiar denumirea de „universitate” scapă și astăzi multora, rămânând doar în sfera unui sens de instituție, așa cum spui Regia Apelor și Pădurilor. Adică o universitate ar conține mai multe facultăți, iar acestea, însumate, ar forma o „universalitate” („ape” și „păduri” care sunt puse într-o „regie”). Această concepție care predomină astăzi este falsă. Kant are o carte în care se prezintă chiar ideea de școală/universitate în sensul său originar. Iar acest sens privește o universalitate de conținut, disciplinar și ideatic, și mai puțin în sensul de instituție birocratică (nu adună „apele” și nici „pădurile”). Te formai în a deveni medic sau jurist, adică alegeai facultatea dedicată acestor direcții sau specialități/specializări, numai că o făceai în contextul universalității și al universalului. Juristul nu s-a rupt de literatură, de etică, de logică! Nici medicul nu s-a rupt de psihologie, poezie sau matematică! Degeaba devii un jurist ultraspecializat (de exemplu, tratezi doar chestiunile de moșteniri), dacă habar nu ai cine a fost Shakespeare! Astăzi se poate acest lucru. Mai mult, se cere să fii astfel! Ca și cum, dacă te concentrezi și pe alte chestiuni, ratezi să mai operezi bine de apendicită. Avem iluzia că un om „nu poate fi bun la mai multe lucruri”! S-a indus acest lucru în societate. Și ce am făcut cu asta?
Am răsturnat totul. De fapt, am împins pe fundul prăpastiei întreaga educație. Degeaba se bat unii în piept că soluția s-ar afla în finanțare, în dotare, în limbaj asertiv și „fără palme la fund”! Țânțari care încearcă să stingă incendiul scuipând apă cu trompa! Au auzit că și elefantul are trompă și scuipă multă apă cu ea. Și se miră că nu le iese. De zeci de ani tot apar țânțari de acest gen care vor să salveze educația în acest fel, invocând elefanți roz care scuipă curcubeie. Sau, un alt mod de a gândi al lor este următorul: știm că suntem țânțari pe lângă un Spiru Haret, („marele elefant”), dar suntem mulți și putem face același lucru pe care îl face un elefant! Să fim uniți! (Unde ați auzit de unitate în lumea țânțarilor?) Din nou, aiureli! Uneori cantitatea chiar nu conduce la calitate. Toți țânțarii lumii, plini de apă, tot nu pot stinge un incendiu creat tot de ei. Așadar, greșeala unde este?
În primul rând s-au răsturnat nivelurile. În acest fel s-au pierdut enorm de multe lucruri. Avem licee specializate. Am unit liceul cu școala profesională! Or, acest lucru este imposibil. Aceste lucruri aveau rațiunea lor. Liceul este în mod clar un domeniu al teoreticului, al celui care vizează o continuare în Universitate. Școala profesională (de aceea are și altă denumire), plasează tânărul pe orbita unei meserii și îl pregătește pentru acest lucru. Dar, și în aceste condiții, să nu uităm că școlile profesionale nu erau văzute nici ele ca un „minus”. Încă se păstra titlul de „universalitate”. Adică și aici se studia latina, greaca veche, biologia și literatura, chiar dacă erai chitit să devii cât mai repede mecanic. Ce s-a schimbat, așadar? Liceul unit cu școala profesională s-a transformat într-o… școală profesională (același lucru se poate spune și despre facultăți). Adică încep specializările. Inițial s-a specificat pericolul sub care se așază lucrurile în acest fel, dar s-a spus că nu este vorba despre o specializare absolută, ci doar că „insistă” pe o direcție sau alta. Și avem o direcție științifică – unde s-ar face mai multă matematică, fizică, chimie, adică științe exacte – și o direcție umanistă/socială – unde s-ar face mai multă literatură, istorie, limbi străine, filosofie… (Mai mult, există licee dedicate sferei economice. Și asta se întâmplă de 30 de ani. Ați văzut vreun rezultat real în economie? Ne merge mai bine datorită generațiilor care s-au specializat de mici în acest sens?) Rezultatul? Astăzi avem tineri care ignoră complet disciplinele „opuse” specializării lor. Chiar dacă programele școlare încearcă să mențină – de fațadă – un oarecare echilibru, în realitate, cu cât elevul se apropie de anul terminal al liceului – deci aflându-se sub spaima examenului de bacalaureat – acesta sare complet peste respectivele discipline „opuse”. Anul terminal al liceului tinde să devină un fel de an pregătitor în fața unui examen. În Franța există un asemenea an suplimentar, dar care urmează liceului, bacalaureatului. În sensul că se fac pregătiri de un an sau doi pentru a trece cu bine un anumit examen, de exemplu, pentru a fi admis la medicină, unde, după cum se știe, se cere o pregătire deosebită. Mai ales în condițiile în care ai voie să dai acest examen doar de două ori în viață (în spațiul francez). Așadar, nivelul de licean, astăzi, presupune foarte puține lucruri. La 15/16 ani cât are un elev în clasa a IX-a, el trebuie să aibă clar în minte sfera specializării sale viitoare. Mai mult, prin „specializare”, el înțelege încă din liceu să studieze și să lucreze la cote extrem de înalte o singură dimensiune din domeniul său de interes. Nu vi se pare că este ceva grav în această ecuație? Astfel, întâlnim două fenomene care se manifestă în mod „specific” științelor exacte și umanioarelor. 1. Asistăm la un fel de exod și o spaimă față de științele exacte – matematică în special. Liceele cu „profil real” (celelalte fiind, logic, „profil imaginar!”), au timp să înspăimânte foarte tare pe elev până ce acesta ajunge în pragul bacalaureatului, „specializându-l” destul de mult încă de pe acum. Volumul de matematică pe care trebuie să-l îngurgiteze este enorm, în niciun caz nereușind să înțeleagă principiile într-un mod adecvat nivelului respectiv. Dacă la asta adăugăm și performanța pe care trebuie să o aibă la fizică, chimie, obținem în mod cert un fel de „bombă atomică”. Numai copiii care doresc cu adevărat performanță sau au înclinație naturală spre așa ceva, sacrificându-și copilăria și tinerețea, pot să țină pasul aici. Facultățile tehnice au din ce în ce mai puțini studenți, iar aceștia sunt din ce în ce mai nepregătiți. În fața unui flux enorm de informații ce trebuie și înțelese și perfect aplicate nu poți avea decât o singură atitudine: respingerea și ignorarea. Or, se știe foarte bine că în aceste domenii nu prea poți „sări” peste etape, iar efectul „bulgăre de zăpadă” sau „golurile” se acumulează neîncetat. 2. Vedem „umaniști” care nu au habar de nicio dimensiune practică sau logică a lumii, de umaniști care își exersează memoria în cel mai defectuos mod posibil, neprelucrând și negândind nimic (se renunța la matematică definitiv!). Performanța, în științele umaniste, este redusă acum la „acumulare” în memorie a cât mai multe date.
Poate că efectul cel mai pervers al ratării în a atinge nivelul adecvat îl constituie, în schimb, plagiatul (dublat de copiere). Când se produc aceste modificări despre care am vorbit până aici, asistăm la o pandemie a copierii/plagiatului. Reacția în fața fluxului imens de informații îl constituie copierea – furtul în timpul examenului și furtul intelectual. Timpul nu mai ajunge și copilul/tânărul este tentat să copieze. Problema nu ar fi atât de gravă și de netratat dacă nu ar veni la pachet cu o convingere că actul copierii nu are nimic grav în el. Am încercat în sesiunea aceasta să fac un lucru pe care nu l-am mai făcut. Anume, înainte de a corecta orice lucrare, am introdus-o într-un program de plagiat (pe care, în cele din urmă, l-am și blocat!). După estimările mele, am avut în jur de 200 de astfel de lucrări. Procentul este îngrijorător. 98% au fost plagiate/copiate în mai mică sau mai mare măsură. La acest procent se adaugă și lămuririle pe care trebuia să le dau pentru a explica de ce s-au obținut notele respective. Înainte vreme, când nu „beneficiam” de acest instrument obligatoriu în sistemul de învățământ, vocile se ridicau în momentul în care mi se cereau lămuriri pentru notele respective. Pe atunci mă bazam pe fler și experiență sau pe mici căutări punctuale, când „simțeam” de unde și cum s-a copiat. De multe ori nu aveam o dovadă clară – în sensul că nu pierdeam timpul cu a căuta în detaliu și a monitoriza cum a fost copiat un text de 5 fraze (căci nu am mai primit de ceva ani o rezolvare de subiect care să nu fie de fapt un fel de rezumat). Oricum, notele erau și sunt supraevaluate și umflate, neredând în niciun caz realitatea! De aceea și vocile erau ridicate, fiind pe măsura iluziei performanței. Chiar mi se spunea cu o tărie și certitudine că „dar, domnu, eu nu am copiat deloc!”, încât de multe ori mă înmuiam și cedam. Îmi spuneam că nu se poate ca o domnișoară sau domn să fie atât de sigur/ă pe sine fără să nu știe ceea ce zice și ceea ce a făcut. Și de astă dată a început bombardamentul explicațiilor. Cât de frumos și elegant erau prezentate sursele, cu pagina, sublinieri… Mi se răspundea frumos, oamenii înțelegeau că au fost prinși și îmi mulțumeau. Sau… tot nu înțelegeau unde este problema mea! Adică, „ce nu este bine? Cum adică, nu am voie să mă „inspir” dintr-o sursă?” Căci a plagia, a copia, are un termen adecvat în lumea elevilor/studenților. I se mai spune „inspirație” sau „sursă de inspirație”. Este, așadar, o sursă și o resursă, așa cum sunt izvoarele și documentele pentru istorici. Recunosc că mi-a fost imposibil să explic – sau să mă fac înțeles – cu privire la ce înseamnă să prelucrezi sursele, să le înțelegi și să le explici, apoi să le citezi dacă te folosești de ele. Neînțelegerea vine din nivelul neadecvat la care este ridicat sau la care a ajuns individul. Cum să îi explici că a copia sau a plagia nu are valoare și nu produce niciun efect educativ? Cum să faci asta în condițiile în care tânărul respectiv a trecut de la o clasă la alta ignorând ceea „ce nu-l interesa”, iar în cele din urmă nu îl mai interesa chiar nimic, dar, deh, trebuia să facă ceva, de bine, de rău, pentru a putea să ajungă cât mai sus? Cum să faci asta când nu numai că nu îl interesează nimic, dar îți devine un fel de dușman, opunându-se învățării a ceva? Cum să faci asta când a văzut „că merge” mai peste tot cu acest „sistem” pe care „îl practică toți ceilalți”? Normal, te vede ca pe un dușman, atât el cât și părinții săi, ca un anti-el, care dorește să nenorocească viitorul copilului. Te vede ca pe un paradox, ceva care are cerințe de om bolnav, plin de absurdități. Ah, mai mult, și eu mă aflu în situația de a fi din nou student. Urmez un master la Universitatea din București. Normal, sunt în grupul studenților (100% oameni care au terminat o facultate deja și care lucrează de ceva ani). Avem, așadar, un grup online. Săracii profesori, în afară de faptul că au predat în condiții ciudate pentru educație, căutând să repare pe cât posibil un handicap sau altul, erau „păcăliți” într-un mod barbar de acești „studenți”. Toate examenele sunt un fel de lucrări colective… telefonul îmi zbârnâia cu „șopteli”. Apoi se discuta aprig cu privire la examinări – acestea să fie „cât mai simple și cât mai în avantajul nostru”, cu alte cuvinte „care să dea posibilitatea copierii”. Chiar dacă ai subiecte simple sau pe care le știi, tot este „indicat” să le copiezi. Văd lumea, așadar, și din banca studentului. Și se vede monstruos!
În concluzie, privind la starea aceasta de fapt, un lucru este clar: există oameni, tineri și bătrâni, care nu au nivelul adecvat și nu ocupă în mod corect palierul atins într-o anumită ierarhie educațională (același fenomen se regăsește și în alte domenii, desigur, căci educația este de vină pentru acest imens dezechilibru). Am întâlnit elevi care nu au voie să depășească nivelul clasei a V-a, deși ei aveau 17 ani. Iar când spun că „am întâlnit” să nu înțelegeți că „am mai întâlnit”! Apoi, am întâlnit studenți care în cel mai fericit caz am putea spune că au nivelul unui licean! Ce să spun despre examene, capacitate, bacalaureat? Când nu ai elevul sau studentul adecvat nivelului respectiv, în mod automat examenul respectiv se pervertește. Nivelul bacalaureatului scade, al cerințelor minimale pentru un examen scad la rândul lor… nivelul predării scade… Cum poți să vorbești despre diferențiale când individul din fața ta nu are habar de ecuația de gradul I sau II? Dar ești obligat să faci asta, căci dorești să mănânci o pâine; și ești obligat să faci ceva, căci individul a ajuns cumva în fața ta și dorește și el să „ajungă cât mai sus”. Vorba unui părinte care îmi spunea, la un moment dat, certându-mă că sunt prea exigent cu odrasla sa: „lăsați-l să termine facultatea, are timp apoi viața să-l educe. Ce îi împuiați capul atât cu Kant ăsta, că nu are nevoie de el nicăieri!” Și l-am lăsat, normal, căci îmi place liniștea, nu scandalul, iar viața tot pe mine m-a educat, căci îl văd pe individ cum dictează destine din Parlament! Și o duce bine, fără Kant și fără diferențiale, căci nici pe unul și pe celelalte nu le-a întâlnit niciodată în viața practică!
Facebook
WhatsApp
TikTok
