TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Seducătoarele primejdii ale posibilului*

*Articol publicat prima dată în „Litere”, Nr. 7-8/iulie-august 2013

Fără a fi cel mai reuşit dintre romanele lui Mircea Horia Simionescu, Nesfârşitele primejdii ar trebui totuşi să suscite interesul cercetătorilor fenomenului literar cel puţin prin faptul că, apărut în 1978, înaintea Toxicologiei, deci înaintea încheierii Ingeniosului bine temperat, face trecerea către viitoarea etapă din creaţia scriitorului târgoviştean. Scrisul e o eliberare de cele mai persistente obsesii[1], constata în 1946 adolescentul Mircea Horia Simionescu. În acest roman al unui roman posibil, scriitorul îşi exorcizează prin cuvânt, preschimbându-le în teme, câteva dintre aceste obsesii care l-au urmărit întreaga viaţă: raporturile pe care existentul le stabileşte cu posibilul, unitatea şi relaţia acesteia cu multiplicitatea, creaţia, văzută ca materializare/degradare progresivă a arhetipurilor, absurdul, factor declanşator al evenimentului istoric.

La înmormântarea unui obscur proiectant, Gigi Pelimon, participă şi cunoscuţi ai altui George Pelimon care, în panegiricele ţinute cu această ocazie, îi atribuie defunctului realizări ale prietenului lor. Pelimon află şi, intrigat de această confuzie, se hotărăşte să scrie un roman autobiografic, dar în care să dizolve, în episoadele propriei biografii, şi întâmplări din viaţa celuilalt. Supoziţia de factură ezoterică potrivit căreia numele influenţează destinul (ceea ce ar putea face ca  indivizi cu nume identice să aibă biografii similare) mai fusese valorificată ludic de către Mircea Horia Simionescu şi anterior, în Dicţionar onomastic.

În rama vieţii constructorului energetician George Pelimon, căsătorit cu Despina, vor fi inserate astfel trei istorii: călătoria autorului-personaj în Italia, cercetarea circumstanţelor nedreptei puneri sub acuzare a tatălui acestuia şi episodul trăit în preajma datei de 23 august 1944. Însă cum romanul autobiografic (a cărui scriere va fi mereu amânată) va reflecta, precum o oglindă, experienţele autorului George Pelimon, aceste ficţiuni, să le spunem de gradul II, îşi pierd pe alocuri autonomia epică şi sunt aglutinate ramei. În plus, cu foarte puţine excepţii (discuţiile cu Despina pe marginea „literaturităţii” câtorva secvenţe narative), naratorul, atât cel al istoriei-ramă, cât şi cel al istoriilor inserate în aceasta, refuză să îşi asume discursul, întâmplările fiind relatate la persoana a III-a. Ambiguitatea, bine întreţinută astfel, devine semn al uneia dintre intenţiile autorului Mircea Horia Simionescu. Acesta nu şi-a propus să „narativizeze” o viaţă, ci să alegorizeze, cu ajutorul ficţiunii, coborârea orfic-platoniciană a ideii în lume: unitatea se proiectează în multiplicitate, existentul devine un teren fertil pentru proliferarea posibilului, realitatea se proiectează caleidoscopic în ficţiune

De altfel, chiar George Pelimon, protagonist al acestei biografii prototipice, pare a fi mai degrabă un construct, în sensul pe care îl atribuie termenului filozofia ştiinţei, decât un personaj. Pe parcursul călătoriei în Italia, Pelimon ni se dezvăluie drept un produs cultural. Mare consumator de artă, Pelimon nu poate trăi altfel decât artistic. Iubirea pentru Helga este ea însăşi una de natură culturală. De fiecare dată când Helga nu corespunde imaginii pe care Pelimon i-a atribuit-o, de fiecare dată când, de fapt, aceasta nu corespunde jungian/camilpetrescian animei sale, în conştiinţa personajului se produce un cataclism. Iar balerina Helga (despre care vom afla, spre finalul cărţii, că are un model în realitatea ramei) pare a se încăpăţâna să-i provoace tot mai numeroase asemenea cataclisme. Însă această nevoie, mai degrabă autoindusă, de a-şi trăi cultural existenţa este contrabalansată, în plan oniric, de dorinţa implicării aventuroase în escrocarea unei bătrâne industriaşe torineze.

O altă ipostază a personajului, dar purtând şi aceasta puternice amprente culturale, ne este dezvăluită pe parcursul anchetei pe care acesta o întreprinde pentru a elucida împrejurările în care a avut loc punerea sub acuzare a tatălui său. George Pelimon este acum cel însetat de adevăr, cel care refuză absurdul, cel care are curajul de a se lupta cu morile de vânt. Însă întâlnirea hamletiană ce are loc în gară la Titu, cu un tată complet dezinteresat de destinul său postum, se soldează cu o mare dezamăgire.

Totuşi, această conştiinţă a absurdului ca factor declanşator al istoriei i-o va împrumuta Pelimon, cel aflat la vârsta maturităţii, tânărului Pelimon (ne aflăm, aşa cum vom fi preveniţi, în faţa unui roman aleatoriu), protagonistul evenimentelor din preajma încheierii războiului. Aici, absurdul capătă nuanţe groteşti: scena postbelică este ocupată cu repeziciune de personaje grobiene, între care tânărul Pelimon nu-şi află locul. Acesta iese din scenă părăsit, mai mult mort decât viu, într-un şanţ de la Şosea, împuşcat de către unul dintre gemenii Cofetaru.

Cu Marin Cofetaru, această imagine negativă a lui George Pelimon (negativă chiar şi din punct de vedere astrologic: Pelimon este Vărsător, iar Cofetaru este Leu), protagonist el însuşi al unor experienţe aventuroase, cititorul se întâlnise deja în episodul recepţiei date de familia Predoleanu. Aflat la vârsta rememorărilor şi încercând să convingă o scenaristă de la Buftea să-i transforme biografia în film, Cofetaru îşi povesteşte viaţa, dar inserează în relatare (procedeul ne este deja cunoscut) şi întâmplări din viaţa fratelui său. Nu întâmplător, în finalul romanului, George Pelimon se trezeşte dintr-un coşmar şi încearcă să-şi imagineze cum ar suna o biografie romanţată a lui Marin Cofetaru, într-o versiune străbătută de cea mai caldă simpatie pentru bietul orfan.

Căsnicia lui Pelimon cu Despina pare a fi o expresie a compromisului. Despina, opusul ideii de feminitate întruchipate de Helga, aparţine unei realităţi pe care Pelimon o refuză bovaric, unei realităţi din care încearcă sistematic să evadeze. În apartamentul lor, căzut pradă unei veritabile invazii a obiectelor (expresie simbolică a agresiunii realului), Pelimon simte nevoia să-şi rezerve un spaţiu care să îi aparţină în exclusivitate, unde să îşi poată asculta la pick-up muzica favorită şi de unde să poată evada în ficţiune.

Nu în ultimul rând, Pelimon este cel care îşi scrie romanul vieţii, scriere care-i prilejuieşte o meditaţie asupra capacităţii naraţiunii de a servi drept instrument al cunoaşterii, în măsura în care îi dă posibilitatea să realizeze conexiuni altfel greu de stabilit între evenimentele al căror protagonist a fost. Trecerea într-o nouă ordine/într-o nouă lume se face în proza lui Mircea Horia Simionescu prin degradare, deoarece doar degradarea pare să funcţioneze drept principiu creator. Produs direct al Ingeniosului bine temperat, George Pelimon acumulează astfel şi funcţia de imagine degradată a autorului.

Dacă în privinţa Helgăi lucrurile sunt clare, Helga fiind un nume convenţional pe care Pelimon îl atribuie tuturor femeilor care au jucat un rol oarecare în viața sa, mai puţin Despinei, rămâne să stabilim care este factorul coagulant al tuturor acestor imagini/ipostaze ale lui George Pelimon. Acesta traversează, în viaţă, în vis şi în imaginaţie toate experienţele posibile, iubeşte o femeie arhetip, Helga, o femeie alcătuită mai degrabă din hârtie şi cuvinte, decât din carne şi oase, este căsătorit cu o altă femeie, Despina, care trece şi ea în ficţiune, servind astfel drept arhetip personajului pe care îl inspiră.

Romanul este un domeniu al libertăţii depline[2], îşi justifică Pelimon opţiunea pentru romanul aleatoriu în faţa soţiei sale, iar când aceasta îi atrage atenţia asupra neconcordanţelor care apar la nivelul fabulei, acesta îi răspunde: Dar personajele mele sunt idei, numele lor convenţionale nu trebuie să te deruteze… De altfel, când vei citi întreaga carte, vei afla şi câteva nepotriviri de timp. În realitate, George din roman n-a trăit evenimentele războiului, era prea tânăr ca să fie luptător… Specie a posibilului, romanul a inserat fidel dorinţele lui, ceea ce ar fi vrut să trăiască şi anii nu i-au permis… Totul este posibil…[3].

Spuneam că nu este uşor de stabilit graniţa dintre cele două planuri mari ale ficţiunii, după cum nici graniţele dintre acestea şi microficţiunile cărora le servesc drept ramă nu se lasă uşor identificate: toate sunt imagini în oglindă, prime ori secunde, ale aceleiaşi realităţi, ceea ce îi permite lui George Pelimon să treacă neîncetat din realitate în romanul autobiografic şi invers. Faptul că graniţa dintre realitatea lui Pelimon şi cea a romanului autobiografic este fluctuantă ar sugera că şi graniţa dintre realitatea romanescă şi cea extraromanescă, cel puţin simbolic vorbind, este la fel de fluctuantă.

Mărturisesc că, la prima lectură a acestui roman, raportându-mă la disponibilităţile lui Mircea Horia Simionescu, m-a surprins aparenta neglijență stilistică a scriitorului. Însă balcanismul care te întâmpină la tot pasul, cu bârfele şi eroii lui de mucava, cu incoerenţele lui născute din prozaismul formulărilor lapidare are tocmai menirea de a eroda, cel puţin la nivelul reprezentării, graniţa dintre ficţiune şi realitate. Ne aflăm, de fapt, în faţa unui roman care, dezvoltând toate valenţele posibilului, îşi anexează realitatea, transformând-o şi pe aceasta într-o specie a posibilului. George Pelimon îşi depăşeşte astfel condiţia de personaj şi îşi cere dreptul la existenţă extraromanescă. Şi este de remarcat faptul că această autentificare a ficţiunii nu se face printr-un roman ce concurează registrul stării civile, ci dimpotrivă, printr-un roman ce-şi exhibă până la paroxism convenţia.

[1]Mircea Horia Simionescu, Trei oglinzi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 122

[2] Mircea Horia Simionescu, Nesfârşitele primejdii, Editura Eminescu, 1978, p. 508.

[3] Ibidem.