TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Note pe marginea unei reclamații absurde

În cadrul lecției Human Body, o profesoară le explică unor elevi de clasa a III-a că, în limba engleză, pentru picior se folosește termenul foot, pronunțat [fʊt]. Până aici, nimic neobișnuit. De la începutul anilor 1800, de când limba engleză se predă în România (vezi Lidia Vianu), deci vreme de peste două secole, generații și generații de elevi au învățat același cuvânt. În România zilelor noastre însă, obișnuitul a ajuns să ne surprindă într-o asemenea măsură, încât adesea îl catalogăm drept neobișnuit. Și viceversa. Iar uneori, dacă taxarea obișnuitului drept neobișnuit nu ni se pare convingătoare, facem noi tot posibilul să devină.

Activitatea de predare mai sus pomenită, una obișnuită, deci, se soldează repede cu o întorsătură kafkiană. Mama unuia dintre elevi, considerând obscenă pronunția sau pronunțarea (nu-mi este clar) cuvântului foot, o reclamă pe profesoară, mai întâi la directorul unității, apoi la inspectorat. În paranteză fie spus, regulamentul cere ca, înainte de toate, părintele să se adreseze profesorului. Și tot în paranteză fie spus, în locul respectivei doamne, eu m-aș fi adresat direct CEDO, reclamând triburile germanice de la care englezii au moștenit cuvântul, pentru că nu s-au gândit că în română va suna trivial.

Deși este de bănuit că în spatele unei asemenea reclamații absurde se ascund animozități mai vechi, cum nu cunosc întreaga poveste, ci doar ceea ce a apărut în presă, mă opresc aici din a comenta situația în sine. Și m-aș fi oprit și din a scrie, dacă această întâmplarea nu mi s-ar fi părut emblematică pentru modul în care, în zilele noastre, corpul social a ajuns să definească relația dintre părinte și profesor.

Moștenire a unei îndelungate istorii în care știința de carte a fost rara avis, „instituția” profesorului continuă să se bucure de prestigiu. Da! Mai degrabă în numele acestui prestigiu se arată societatea contrariată ori de câte ori un scandal oarecare aruncă umbre asupra școlii românești, pentru că în numele „fabulosului” salariu de profesor ar fi chiar rizibil. Nu de alta, dar potrivit INS, în octombrie 2018, de exemplu, venitul mediu net în învățământ a fost de 2.845 lei.

Din punctul meu de vedere, problema este alta. Evoluțiile sociale din ultimele decenii au săpat un clivaj tot mai adânc între prestigiul, ca atare, al profesiei și autoritatea în sine a cadrului didactic, ceea ce a făcut ca așteptările pe care societatea le are de la corpul profesoral să rămână neschimbate, în vreme ce respectul necondiționat pentru profesor să dispară cu totul. Mai mult decât atât, asociem astăzi prestigiul, autoritatea și chiar respectul gândirii tari, în sensul dat acesteia de Giani Vattimo, gândire care nu mai este proprie lumii noastre. Vehiculați  în continuare, dar goliți de orice conținut, asemenea termeni nu fac astăzi decât să alimenteze frustrări și să creeze tensiuni.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care, uneori, relația dintre profesor și părinte devine una de adversitate. Cum fiecare dintre actorii educaționali (profesor, părinte sau elev) consideră, pe bună dreptate, că trebuie să se bucure de respect din partea celorlalți, dar cum nimeni nu  mai este dispus astăzi să acorde respect în mod necondiționat, școlile devin uneori câmpurile pe care se poartă marea bătălie a orgoliilor.

Că ne place să admitem sau nu, sistemul de învățământ nu poate fi altceva decât o imagine în oglindă a societății în ansamblul ei. Tot ceea ce ne rămâne este să sperăm că societatea românească va evolua mai repede către acel punct în care înfruntarea orgoliilor va face loc colaborării reale, colaborare din care cu toții vom avea de câștigat. Nu în ultimul rând, și respectul celorlalți.

 

 

Valeriana




Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro