Îmi cer scuze, dar e greu să fiu contrazis…
Un nene baronet de prin Moldova, cu nume de buzat(u) ne spune, rânjind galeș, că el nu crede în mască, el este o forță a naturii, cam fleșcăită, ce-i drept, un urmaș de mari voievozi, cu gene de răreșoaie etc. Aceste vremuri crâncene nu par să-i frământe pe foarte mulți dintre oamenii noștri de bine.
Fostul meu coleg de cancelarie, profesorul Daniel Tache, scria zilele trecute că: „După ani și ani, când pandemia va fi doar o amintire urâtă, un profesor de română, pentru a-și pune la încercare elevii, ar putea să le ceară să conspecteze, în cel puțin 150 de cuvinte, unul dintre discursurile lui Nelu. Pariez că nici cel mai priceput elev nu va scoate mai mult de 100 de cuvinte”. Are dreptate, l-am auzit și eu pe ministrul sănătății spunând la televizor, zilele trecute, chiar așa: „Suntem într-un moment în care fiecare dintre noi avem o componentă la care trebuie să contribuim”.
Lumea reală la care trebuie să contribuim este, iată, cea din imaginea de mai jos. Domnul Petre Bogdan a postat fotografia pe care ați văzut-o mulți dintre dumneavoastră, făcută aici, la noi acasă, în Târgoviștea pierdută cu dezbateri arheologice ample, generate de zidurile recent cimentate ale Parcului de la Mitropolie, în curs de modernizare.
Pe scara meschină de pe strada Tudor Vladimirescu, la intrarea în autogara Grup Atyc se „păzesc”, înghesuiți și fără măști, de virusul blestemat zeci de elevi, în așteptarea unui abonament pentru autobuzele sau microbuzele deșelate, cu care merg zilnic spre casele lor din apropierea sau depărtarea orașului în care învață.
La școlile lor, profesorii încearcă să respecte reguli complicate, cu intrări și ieșiri separate, cu desene cubiste peste podele, cu distanțări și pauze decalate, cu cinci minute de respirații comunitare, cu mama naibii mai știe ce, pentru că eu tocmai am ieșit la pensie și mai aflu câte ceva de la prietenii și colegii mei „cosmonauți” de vremuri grele. Și, cum scria autorul pozei pandemice, „după 6 ore de proceduri și restricții la școală, nimerești la Atyc și realizezi că totul a fost inutil”. Chiar a doua zi, după grămada organizată din fotografia suprarealistă, județul Dâmbovița a fost printre cele cu record de îmbolnăviri, iar efectele de la Atyk încă nu s-au contabilizat.
Am scris cândva că din toți oamenii pe care îi cunosc, de la o vreme se revarsă o lehamite măruntă, ca o acceptare spontană a propriilor convingeri. Mereu ne dăm seama că nu mai știm să căutăm în propria viață, cu o anumită iertare. Chiar și gândurile ne părăsesc ușor, iar cuvintele devin încâlcite, tulburate de zvonuri nenumărate. Supușii se apleacă spre mâinile stăpânilor și atunci când dispar ultimele șoapte, iar toți ceilalți caută o ieșire. Părem niște oameni ghemuiți în spatele unor ziduri, pe care le fixăm uluiți, dar niciodată întrebători. Și toate se petrec ca și când în lume ar exista un echilibru de violență, pe care nu mai suntem în stare să-l descoperim. Se apropie mereu această întrebare: ar fi de ajuns să înțelegem pentru a putea să iertăm? Nu avem nici măcar libertatea de a refuza…
Textul meu mai vechi se numea, poate că nu întâmplător, falsa iertare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
