ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – O dimineață pierdută de noiembrie

Povestea mea de azi este despre o dimineață pierdută de noiembrie. Am ieșit dis-de-dimineață pe poarta casei mele, însoțit de Norocica, ea m-a urmărit prin zăbrelele metalice ale gardului, cu urechile întinse ca două antene și n-a uitat să-mi spună hotărâtă: vezi, stăpâne, boabe  d-alea bune, cu pernuțe…

   În noaptea trecută am revăzut Dimineață pierdută, montarea veche a Teatrului Bulandra, în sala din Grădina Icoanei, la premiera căreia am fost acum foarte mulți ani. E vorba despre spectacolul de neuitat, după Gabriela Adameșteanu, în regia Cătălinei Buzoianu. Amintirile. Trecutul. Nu sunt totuna, chiar dacă sunt legate. Trecutul este doar conceptul atribuit unui timp care „a fost”. În schimb, amintirile sunt retrăirea acelui timp, reactualizarea lui, ele sunt expresia personală, subiectivă, deseori deformată, simplificată sau îmbogățită mai mult sau mai puțin conștient. În „Dimineață pierdută” trecutul este adus constant în prezent, trece printr-un secol de istorie privată, dezvăluie epoci, regimuri, tipologii umane. În esență, ne dezvăluie pe noi.  Și încă: „Am pierdut timpul cu povești”, zice unul dintre personaje. Adică am pierdut prezentul pe care l-am încărcat cu trecutul, s-ar putea „traduce” această expresie. Amintirile. Trecutul. Nu sunt totuna. Căci dacă, prin amintiri, aducem prea des trecutul în prezent, riscăm să pierdem prezentul într-un trecut fără de amintiri.

   Dimineața mea începe sub semnul „norocului”. Și doar văzusem pe geam câinele unui vecin, zăbovind pe trotuar, chiar lângă poarta mea… Am călcat în ceva care seamănă cu doctrina abandonată de câteva minute, nici nu știu dacă era galben-liberală sau roșu-pesedistă. Asta e, traversez peste covorul de măști, aruncate de oamenii învățați deja cu instrumentele pandemiei care nu se mai termină; câțiva trecători grăbiți, înveliți în straie mohorâte, umblă adormiți peste pavelele cariate ale bulevardului, iar câinii abia dacă mârâie prin curțile atacate și ele de frunzele uscate și de roua rece a dimineții. Cu ochelarii aburiți, de la respirația caldă de sub masca mea neagră, mă împiedic de o trotinetă electrică, verde, trântită prin iarba rară de lângă trotuar. Nu, nu înjur, sunt doar un respectabil profesor pensionar, nu se cade!

   Ajung, în fine, la supermarketul în care „s-au băgat” produse de lux, pentru apropiatele sărbători. Cumpăr câte ceva, dar cu măsură, pentru că pensia mea e una specială. Special de mică… La casă, un nene trecut bine de prima tinerețe se războiește cu gardianul, care, politicos, l-a rugat să-și pună masca peste față. Ce indignare, ce strigăte, ce onomatopee… Îl știu pe nenea, a fost ceva secretar de partid la vechea uzină, peste amintirile căreia s-a construit supermarketul de azi. Ehei, IUPUL de altădată!  Precis că nenea are nostalgia ședințelor de BOB, de atunci… Mă gândesc să le traduc mai tinerilor mei cititori, biroul organizației de bază. Totuși, mai bine le las pe toate așa, palide și îngândurate.

   La semafor, două mașini sunt oprite una lângă alta. Din cea mai apropiată, cu volanul pe dreapta, un londonez cu fălcile umflate, cu ceafa groasă și cu ochii holbați zbiară la bătrânul de la volanul celeilalte mașini, o Dacie de peste o sută de ani. Îl trimite incoerent la origini, pentru o cauză care-mi rămâne neclară. Nici nu văd că s-a făcut verde și rămân cu ochelarii pe nădragii de trening jegoși, cu urmele micilor de aseară pe ei, bădăranul își etalează umflăturile care i se întind până spre schimbătorul de viteze. Apoi, demarează în trombă, pe geamul deschis încă se mai aude cum bagă, scoate, drege, face… Celălalt, bătrânul, a uitat să mai plece, Dacia lui a rămas înțepenită pe asfalt, sub avalanșa claxoanelor care se adună în spatele lui.

   Amintirile, trecutul… O  iau încet spre bulevard, ajung la sensul giratoriu, mă uit îngrijorat, mașina care se apropie nu pare că ar opri în fața trecerii de pietoni. Acum ceva vreme, aici, amicul meu Actorul, a fost spulberat de un idiot. Care n-a pățit mai nimic, nu știu de ce procesul n-a mai avut loc. Chiar, ce zici Maestre, ar fi un titlu bun pentru un spectacol post-pandemic la teatrul din orașul nostru: „Procesul n-a mai avut loc”

   De la alcătuirea colorată de dincolo de șosea miroase a șaorme matinale, înfășurate în sosuri aprige, tineri grăbiți îndeasă pachetele argintii în gențile lor de oameni ai muncii, agitați spre o nouă dimineață de noiembrie. Și pute al naibii de tare, dar e ca în bancul acela vechi, ne-am obișnuit. În sfârșit, intru pe strada mea cândva liniștită, acum doar Liniștei, amicul Actor și insomniac nu s-a trezit încă, dar eu îl salut domol, peste gardul verde, dincolo de care e o scenă închisă, piesele de teatru s-au terminat pentru o vreme. Răpuse de covid

   Hotelul mare, care a apărut peste drum de casa mea, trântit în buricul orașului, doarme și el, e liniște și acolo. Unde sunt chermezele de peste vară? Cu ochii pe reclama uriașă care ne promite sănătate și fericire uit de doctrinele de pe trotuar și mai calc odată în programul de guvernare pe care l-au mai terciuit și alți trecători matinali. Între timp…

   Mă curăț greu de aromele politice de noiembrie, intru în casă, un televizor e deschis și, fără să privească cineva la ecranul lui palid, lasă spre mine vocea plictisită a unei domnișoare supărate. Marcel Ciolacu a spus, citește ea adormită: „În schimb, decizia majoritară a fost că domnul Vasile Dâncu va fi desemnat din partea PSD ca să ocupe portofelul de ministru al Apărării”. A auzit și Norocica, șoricara mea inteligentă, ea râde cu poftă, i-a căzut și osul pe care-l atacase fericită. Chiar mi se pare că, de peste drum, din terasa hotelului, de pe acoperiș, se aude o voce tânguitoare… „Foamea rău mă gâdila / Atunci am întins mâna / Și am furat un portofel… / Portofele, portofele / Voi sunteți visele mele / Voi pe mine m-ați mâncat / Unde, unde m-ați băgat? / Portofele și gentuțe / Numai fustițe drăguțe / Portofele și inele / Voi sunteți visele mele…”

   Dimineața mea se termină așa cum a început. Vesela mea cățelușă, ronțăind acum bobițele preferate, se oprește mustrătoare și aproape că zice: haaammm, auuuuzi! Olguța Vasilescu, vicepreședinte PSD, l-ar fi felicitat pe Marcel Ciolacu declarând că „a avut dreptate un prieten când mi-a spus că luați liberalilor și banii de pe pieptul mortului”. Veșnica lor pomenire!

   Mai citesc, ceva mai târziu, și despre audierea noului ministru de finanțe, Adrian Câciu, propunerea PSD, care a evitat multe dintre întrebările adresate în cadrul „evenimentului”  din parlament. În puținele situații în care a vorbit, Câciu a răspuns incoerent și vag. Câteva dintre formulările lui: A fost o echipă care mințile a lucrat ca să se eficientizeze acolo.” Normal că mințile a lucrat! Sau: Da, rectificarea va fi aprobată vineri noaptea, vineri seară. Stăm până când o aprobăm. Adică să nu înțelegeți că noaptea ca (hoții?)… cum se întâmpla.” Așa e, n-o să înțelegem nimic, se poate? Sau: Ministerul Finanțelor vreau să devină o soluție. Poate îmi doresc prea mult.” Soluție de lipit? Încă: Singura problemă a țării, resursele financiare.” E adânc, e spus cu metodă… Adică: Eu sunt un om care sunt rezultatul contextului făcut de către prietenii, de către oamenii cu care am lucrat.” Asta e, contextul ca contextul…

   Ce mi-e câciu, ce mi-e cîțu, ce mi-e ciulacu… Portofele de tot felul, tot o ciucă a limbii române se adună, iar la politică nu ne băgăm, asta e o artă claușistă.  O vreme…

Distribuie:

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media