TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Cu ochii larg deschiși

O dimineață de toamnă… Chiar așa scrie prietenul meu, actorul Puiu Jipa: „Spaima de somn/ un pui de pasăre/ sălbatică/ în mână de om”.

Și pentru că discreția este denumirea politicoasă a ipocriziei, în această dimineață de luni vreau să vă povestesc câte ceva despre viață pur și simplu. De foarte mulți ani, la fiecare început de zi fac același drum, îngândurat sau mai fericit, spre școala mea în care am închis peste 40 de ani de meserie. Întâlnesc cam aceeași oameni, câinii sunt prezenți la fiecare poartă, pe care o măsor cu priviri matinale, și ei tot așa, mai veseli sau mai triști. Îi salut cu somnoroasă prietenie și aleg cu grijă bordurile măcinate de vremuri, prin care mă împiedic adesea, cu nevoia de  a ocoli trotuarele pline de mașini. Oamenii? Îi știu pe toți, la colțul străzii e doamna micuță, plină de viață, vorbește cu roșiile ei înalte și uscate, cu trandafirii trecuți dincolo de gardul pe care-l vopsește în fiecare primăvară. Dar, mai este? De câteva săptămâni n-a mai apărut, iar zilele trecute, pe un anunț colorat scria „casă de vânzare”… E o liniște apăsătoare pe trotuarul mărginit de poarta ei mică, verde, sprijinită cu o sârmă ruginită…

La următorul colț de stradă, tânăra familie prosperă, cu mașini mai multe înșirate pe asfalt, se ceartă cu puștii adormiți, cărați spre școlile lor, au instrumente pe roți burdușite cu manuale și caiete și tot felul de „auxiliare  didactice”, cel mic întreabă plictisit „de ce a trebuit să înceapă școala”, dar mama nu are timp să-i răspundă, trântind la repezeală ușa mare a bolidului metalizat. Mai scapă în afară, pe stradă, cuvinte scurte și arțăgoase… Pe străzile vechi ale orașului meu, casele părăsite de oamenii pe care-i știam sunt tot mai multe. Vorba trubadurului, din trei în trei sicrie, o pneumonie… Câtă tristețe e în curțile năpădite de bălării uriașe și câtă liniște este în pereții caselor prăbușite în praf și pânze mari de viețuitoarei lipicioase…

În poarta deschisă de la palatul copiilor mă așteaptă, ca în fiecare dimineață, Lupușor, a îmbătrânit și el, ca și mine, i-a albit botul, prinde delicat biscuitul pe care i-l scot din buzunar și cred că mă ceartă puțin, ar trebui să mai schimb oferta matinală. Ies pe strada mare, văd figurile cunoscute, ale unor oameni grăbiți să ajungă la munca lor de fiecare zi. La următorul colț de lume zace adormită și plină de cuvinte colorate vechea covrigărie, a dispărut de mult mirosul care ieșea prin geamul deschis, falimentul afacerilor mici a ajuns „material didactic” pentru orele mele de economie. De pe ulițele înguste apar elevii mei, navetiștii, la fel de aburiți de răcoarea toamnei, ca și proful lor. În curând, nu-i așa, dimineața mea va începe cu… el. Știți cum se spune, singurul merit pentru că a ajuns împărat este că a fost primul născut!

În cancelaria mea, ca o nacelă de balon gata de decolare, cad spre parchet câteva cuvinte dintr-un spectacol de altădată, plin de ispitiri tunătoare… Tot el, prietenul actor, șoptea din mijlocul scenei: Aș fi putut fi legat de o coloană de piatră a templului păgân, alături de tine. Răspunzând la țipetele tale cu vaietul meu și durerile noastre s-ar fi contopit, sufletele noastre s-ar fi amestecat. Dar n-a fost să fie așa, iartă-mă Ammonaria… Primăvara n-o să se mai întoarcă niciodată.


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro